România și referendumurile ei

Pe 22 noiembrie 2009, românii votau pentru alegerile prezidențiale și în cadrul unui referendum convocat de președinte privind Parlamentul unicameral și reducerea numărului de deputați. 

Președintele Traian Băsescu a trecut atunci în turul doi și a cîștigat în cele din urmă un al doilea mandat. Ambele întrebări de la referendum au primit răspunsuri pozitive, cifrele fiind atît de mari încît nu e nici o nuanță de discutat acolo. România lui 2009 (ca și cea din 2024, probabil) considera că Parlamentul e supraponderal și populat de sinecuriști inutili. 

Nu cred că mai are cineva dubii azi că efortul din 2009 a fost doar un act de populism cinic. Preocuparea reală a președintelui era al doilea mandat, iar nemulțumirea populației față de una dintre instituțiile statului a fost folosită ca levier, apoi uitată convenabil. 

Zece ani mai tîrziu, în 2019, cu obișnuita și obositoarea-i lipsă de imaginație, Klaus Iohannis a repetat figura. Tot ca levier pentru un al doilea mandat. De data asta, referendumul a fost organizat în aceeași zi cu alegerile europene. Și a funcționat din nou: partidul prezidențial a obținut un scor bun la europarlamentare, iar spre finalul anului Iohannis a luat un al doilea mandat. Doi ani mai tîrziu aducea PSD la guvernare, abandonînd discursul anti-PSD cu care justificase nevoia acelui referendum. Anticorupția a devenit „nevoie de stabilitate”, iar Iohannis ține zilele astea conferințe la Bruxelles despre viitorul Europei. 

În afară de cele două amintite mai sus, românii au fost consultați prin metoda referendumului de alte trei ori în perioada post-tranziție (după 2004). De două ori pentru demiterea președintelui – cu rezultate oficiale identice, dar cu cifre radical opuse: în 2007, o majoritate covîrșitoare a votat împotrivă, iar în 2012 o altă majoritate și mai mare a votat pentru, însă demiterea nu a avut loc din cauza unui detaliu tehnic. Traian Băsescu s-a dovedit de-a lungul timpului un soi de tardigradă politică imposibil de învins atunci cînd avea o miză reală. 

În 2018 are loc unul dintre cele mai toxice și inutile eforturi de consultare populară. De data asta pentru modificarea Constituției pentru consfințirea căsătoriei ca fiind legătura dintre un bărbat și o femeie. Coaliția pentru Familie și majoritatea cultelor creștine care s-au raliat demersului de atunci au reușit atunci contraperformanța de a organiza scrutinul cu cea mai mică prezență la vot din toată perioada post-decembristă. Partidele politice – chemate să reprezinte opiniile societății – au reușit și ele o performanță special: dintre formațiunile parlamentare, una singură s-a poziționat clar împotriva referendumului, restul au băltit într-un soi de ambiguitate lașă și confuză încercînd să nu supere pe nimeni. La finalul a două zile de vot, doar 21% din români se prezentaseră și nu toți au votat în favoarea propunerii de pe buletin. Dacă a avut un efect totuși acel referendum, atunci acesta este unul mai puțin discutat și analizat: doi ani mai tîrziu, un partid necunoscut și nebăgat în seamă a intrat în Parlament – AUR. Nu e singura explicație pentru ascensiunea martorilor lui George Simion, însă cred că a fost prea puțin luat în calcul tipul de discurs care s-a normalizat atunci și care azi sperie, pe bună dreptate pe alocuri, tot felul de oameni sensibili. 

Ceea ce unește toate aceste eforturi de consultare populară sînt cinismul și inadecvarea. De cele mai multe ori, inițiatorii mint senin cu privire la scopurile reale și abandonează fără remușcări rezultatul. A doua concluzie ar fi că desenul constituțional și legislativ românesc face foarte dificilă consultarea populară reală, de aceea ea are loc de cele mai multe ori de sus în jos și nu invers. Iar atunci cînd ea se întîmplă totuși, indiferent de inițiatori, obiectivele și rezultatele sînt altele decît cele asumate oficial. Asta creează frustrare și neîncredere în proces și, mai larg, în capacitatea societății de a discuta onest probleme și soluții. Nu e de mirare că participarea la vot e în general mică și, în anul Domnului 2024, discutăm din nou despre „ascensiunea extremismului”. Oamenii sînt exasperați și nervoși.

Mă aștept ca de prin sferele înalte ale politicii românești să vină iar vreo idee de referendum. Și tot așa, ca exercițiu de ipocrizie. Avem deja o propunere venită dinspre cîțiva marginali excentrici și sprijinită de AUR. Ea vizează reluarea discuției din 2018 privind căsătoria și un al doilea subiect ce pare desprins din desene animate: introducerea în Constituție a plăților cash. Inițiatorii călăresc cinic un val de nemulțumire populară și dezinformare sperînd că vor putea extrage ceva profit politic din ele. Însă oricîte calcule și-ar face, probabil nu vor reuși mare lucru pînă cînd promotorii „stabilității”, în frunte cu președintele Iohannis, nu vor decide să intre și ei în joc. Fie cu o idee proprie, fie raliindu-se, la fel ca Dragnea în 2018, uneia dintre cele propuse deja.

Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ