România la război
chestionarul lui Powell Lectura proiectului Strategiei Naţionale de Securitate, propusă dezbaterii publice de preşedintele Băsescu spre finele lunii februarie, mă face să-mi pun întrebări pe care, sper, şi le-au pus şi autorii proiectului înainte de a-l redacta, dar şi preşedintele înainte de a şi-l însuşi. Nu voi comenta aici proiectul - nu e nici loc şi nu e nici în stilul Dilemei vechi un comentariu de felul celui pe care simt nevoia să-l fac pe marginea proiectului de Strategie (voi folosi alte canale pentru a-mi exprima public punctul de vedere). Voi reflecta, numai, pe seama unei probleme foarte importante: cînd, cum şi de ce va merge România într-un război de acum înainte? Membră NATO într-un context în care înfruntarea dintre civilizaţia euro-atlantică şi alte civilizaţii ale lumii a atins cote fierbinţi, aflată într-un parteneriat strategic special cu SUA într-o lume tot mai antiamericană, România trebuie să-şi pună serios întrebări referitoare la viitoarea ei participare în operaţiuni militare de tot felul, desfăşurate în spaţii complet străine armatei noastre. Acum, trupele române execută misiuni în patru ţări: Irak, Afganistan, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. Se poate anticipa cu un mare grad de certitudine că, pe de o parte, România va fi solicitată să participe la alte asemenea operaţiuni în viitorul nu prea îndepărtat, dar şi, pe de altă parte, că asemenea operaţiuni vor îmbrăca forme politice şi juridice atipice - varianta perfect acoperitoare a unor operaţiuni desfăşurate în temeiul unei rezoluţii a Consiliului de Securitate ONU fiind numai dezirabilă, dar nu şi necesară. Conform proiectului de Strategie, România va merge în operaţiuni militare alături de aliaţi, după îndeplinirea simultană a trei condiţii: prima, să existe o ameninţare la adresa securităţii noastre sau, în virtutea faimosului articol 5 din Tratatul Nord-Atlantic, împotriva securităţii unuia dintre aliaţii NATO; a doua, aliaţii să meargă şi ei în operaţiunea respectivă; a treia, mijloacele non-militare de înlăturare a ameninţării să fi fost epuizate. Un prim comentariu ar fi acela că există o dependenţă evidentă de deciziile luate în afara României sau, mai precis, că nu există un echilibru între deciziile exterioare României şi deciziile interne. Decizia de a merge într-un război trebuie să aibă la bază un şir de elemente care vin nu doar din afara României, ci şi din interior. Ar trebui să avem propria noastră judecată strategică şi nu să ne însuşim judecata aliaţilor - ei înşişi, foarte adesea, divizaţi în asemenea probleme. Încerc să schiţez, mai jos, posibile elemente ale unei judecăţi strategice proprii care să ne ducă sau nu într-un război. Ideal ar fi să acceptăm să intrăm numai într-un război just . Teoria războiului just, care mie îmi este foarte dragă, nu e prea convingătoare în general. Apărută din vechime şi rafinată în timp de personalităţi precum Cicero, Sf. Augustin, Toma d'Aquino, Gortius, Tillich etc., teoria războiului just, deşi este cu adevărat transculturală, este foarte contestată. Poate pe bună dreptate. E cam exagerat să ceri unui corp politic numit stat, să fie un judecător credibil în termenii înalţi ai justiţiei. A doua ar fi să mergem numai într-un război legitim din punctul de vedere al dreptului internaţional. Însă, contrar a ceea ce cred mulţi, dreptul internaţional în materie e firav. De decenii comisiile de specialitate ale ONU nu pot defini precis "agresiunea", motivul legal care îndrituieşte statele să plece la război. Cazul Irakului a fost elocvent pentru slăbiciunea dreptului internaţional. Poate că sună cinic sau enervant pentru multe urechi fine, dar, în marile crize, nu dreptul internaţional te salvează. Propunerea mea este ca decidentul român în materie să asume acea parte a doctrinei Powell în privinţa războiului care se referă la construirea deciziei de a merge într-un război. Cu ocazia primului război din Golf (1991), generalul Colin Powell a exprimat viziunea sa asupra felului în care SUA trebuie să ducă un război. Parte a acestei doctrine este un set de întrebări la care liderii americani trebuie să răspundă cînd decid dacă se merge la război sau nu. Răspunsurile la aceste întrebări constituie, fiecare, un element sine qua non al procesului decizional, dar numai privite în ansamblu pot duce la o decizie cît mai nuanţată şi responsabilă. Adaptate României, aceste întrebări sînt: Există un interes vital de securitate naţională ameninţat? Avem un obiectiv clar şi tangibil, posibil a fi atins cu mijloace militare? Riscurile şi costurile au fost lucid şi pe de-a-ntregul calculate? Au fost epuizate toate mijloacele non-militare în încercarea de a proteja interesul nostru de securitate? Există o strategie plauzibilă de dezangajare din coflict (exit strategy) pentru a evita intrarea într-o confruntare fără perspectivă? Au fost consecinţele acţiunii militare pe de-a-ntregul anticipate şi analizate? Are operaţiunea militară sprijinul poporului român şi al forţelor politice româneşti? Există un sprijin internaţional serios şi cuprinzător pentru această operaţiune? Am adaptat "chestionarul lui Powell", croit pentru o ţară care se poate foarte bine apăra singură, la o ţară care nu va participa la viitoare operaţiuni militare altfel decît în cadrul unei alianţe, fie ea şi ad-hoc, de tipul "coaliţie de voinţă". În acest sens, e bine de subliniat că "interes vital de securitate naţională" pentru o ţară ca România înseamnă interes vital de securitate al oricărui aliat NATO, dat fiind că forţa şi coeziunea alianţei stă, mai ales, în celebrul articol 5. Abia după răspunsul la aceste întrebări, decidentul politic trebuie să ia o asemenea gravă şi profundă decizie, cum este implicarea ţării într-un război. La fel, cred că şi analiştii, şi publicul în general trebuie să decidă dacă sprijină sau nu intrarea ţării lor în război, după răspunsurile pe care singuri şi le dau la acest chestionar. În asemenea cazuri, oricare dintre noi este un analist.
