România, în mijlocul scandalului
Scandalul închisorilor CIA din Europa face parte din războiul de public relations care acoperă, ca un halou, acea realitate politico-militară pe care maximaliştii, precum actualul preşedinte american, o numesc "războiul împotriva terorismului" (şi sugerează un conflict de anvergura şi magnitudinea unui război mondial), iar minimaliştii o numesc "războiul din Irak" (şi subînţeleg un război de agresiune, cu scopuri ignobile, camuflat într-o retorică oficială mincinoasă). La capitolul relaţii publice şi comunicare, trebuie să admită chiar şi un simpatizant deschis al ideilor neoconservatoare ca mine, administraţia Bush stă prost. Şi astăzi îmi este cu neputinţă să înţeleg cum de Casa Albă nu a reuşit să aducă alături toţi aliaţii europeni în războiul împotriva lui Saddam, aşa cum a reuşit celălalt preşedinte Bush în primul război din Golf şi aşa cum a reuşit şarmantul Bill Clinton în războiul din Kosovo. E greu de înţeles cum, cu un dosar ca acela al lui Saddam Hussein, cu tragedia din 11 septembrie 2001 încă prezentă obsesiv în mintea tuturor, cu tradiţia unei colaborări transatlantice foarte bune, cu poziţia indiscutabilă de unică superputere care se combină cu aceea de navă amiral a democraţiilor lumii, SUA nu au reuşit să convingă nici elitele politice ale unor mari ţări europene şi nici o parte cît de cît semnificativă din opinia publică europeană. Nu intru acum în motivaţia acestui eşec diplomatic. Pentru logica acestui articol, e suficientă doar constatarea: în lupta mediatică din jurul Irakului, mai ales în Europa, administraţia Bush pierde. Ştiu că sună paradoxal, dar cred că discursul descriptiv e mult mai util decît discursul explicativ, pentru a analiza situaţia României în acest scandal internaţional. Pentru că scandalul închisorilor CIA din Europa este cel mai sofisticat scandal internaţional în care România a fost implicată din 1989 încoace. Nimic din ce a fost pînă acum, de la mineriade la exportul de copii, nu se compară cu acest tsunami de opinie publică care loveşte România în aceste luni. Să nu ne facem iluzii, acest scandal nu se va stinge curînd, iar România, prinsă la mijloc, trebuie, deja, să se gîndească la o strategie nu doar diplomatică sau politică, ci şi de comunicare publică, pentru a naviga util în aceste ape tot mai furtunoase. Am văzut prea mulţi vinovaţi condamnaţi ca să nu ştiu că pledoaria nevinovăţiei este cel puţin la fel de importantă ca nevinovăţia în sine. Primul răspuns al autorităţilor noastre a fost potrivit. Şi ca ton, şi ca viteză. S-a negat imediat şi fără ezitare şi s-a declarat totala disponibilitate pentru orice anchetă pe acest subiect. Scandalul însă continuă. Dick Marty, investigatorul Consiliului Europei, spune, acum, că e convins de existenţa acestor închisori pe teritoriul Europei, cel mai probabil în România, Polonia, Ucraina, Macedonia, dar că nu are dovezi. El aduce şi o acuzaţie gravă tuturor guvernelor europene care ar fi ştiut şi ar fi tăcut, acceptînd tacit această gravă încălcare a drepturilor omului chiar pe teritoriul lor, dovadă că miza scandalului e mult mai mare. România este o parte, poate mai mică, dar neîndoielnic parte din această miză. La Bruxelles, şi Franco Frattini este foarte interesat de subiect, iar Parlamentul European a numit, la rîndu-i, o comisie de anchetă. România trebuie să răspundă cumva. Să repete ceea ce a mai zis, ar fi neproductiv. Acuzaţiile par a fi dozate tot mai bine şi, pe cale de consecinţă, răspunsul trebuie să fie pe măsură. Mai întîi, organizaţii pentru apărarea drepturilor omului au deschis subiectul, apoi surse anonime din CIA au confirmat, acum, un document secret al diplomaţiei egiptene care pune, iarăşi, gaz pe foc. Cu siguranţă, vor urma şi altele. Evident, respingerea categorică a acuzaţiilor trebuie să continue. Dar, de acum înainte, nu mai e suficientă. De pildă, după apariţia documentului egiptean, România ar fi trebuit să comunice rapid cu autorităţile de la Cairo şi să obţină de acolo un răspuns scurt şi clar la două întrebări: este documentul publicat, real şi, dacă da, care sînt informaţiile pe care se bazează? Apoi, acest răspuns ar fi trebuit să fie făcut public, într-o formă agreată cu egiptenii. România nu îşi poate permite un scandal public pe tema drepturilor omului. Odată integrată în UE, vocea sa va fi aceea a unui membru, acum însă are vocea unui stat în curs de aderare care aşteaptă să treacă peste cel mai greu moment al acestei proceduri: ratificarea Tratatului în Parlamentele naţionale. Adică, acolo unde parlamentarii sînt foarte sensibili la curentele de opinie naţională, acolo unde euro-scepticii şi naţionaliştii sînt puternici, acolo unde (ştim bine din Parlamentul nostru) se poate întîmpla orice. Parlamentele sînt, orice s-ar spune, cele mai imprevizibile instituţii ale unei democraţii. Scrutez aparatul guvernamental şi prezidenţial şi, mărturisesc, nu văd pe nimeni acolo capabil să creeze curente în opinia publică internaţională şi să ştie cum se pot convinge mase neregulate de politicieni dezinhibaţi, precum parlamentarii europeni. Charisma dlui Băsescu, care pare a funcţiona doar de la Tulcea la Stamora Moraviţa, farmecul inteligent al dlui Ungureanu, indiscutabil pentru oricine care l-a cunoscut vreodată, şi credibilitatea sobră a dlui Tăriceanu, obţinută printr-un efort politic personal de apreciat, nu sînt suficiente în acest joc. Mai trebuie ceva. Mai trebuie imaginaţia, curajul şi ştiinţa unui aparat din spatele lor, care, din păcate, nu există.
