România. Ghid de decontaminare
În anii â50, statul distribuia manuale despre ce e de făcut în caz de război nuclear. Te adăposteşti matale într-un şanţ pînă trece unda de şoc, după care, dacă se verifică ipoteza că eşti viu în continuare, cauţi să te decontaminezi. Te speli bine, dacă se poate te şi tunzi. Dacă nu, oricum îţi cade părul. Năravul ba, drept pentru care poţi să fii sigur că vei rămîne la fel chiar şi iradiat. M-am gîndit la asta cînd am plecat pentru o singură zi din ţara mea, într-una normală. O zi în care am învăţat să aştept la semafor cu piciorul pe podea, nu pe ambreiaj, în care am stat la coadă la un metru de cel din faţa mea, o zi simplă ca o bucată de pîine împărţită cu alţii. Alţii pe care nu-i cunoşti. Cu ocazia asta am descoperit secretul nostru naţional. E simplu: ne cunoaştem prea bine. Ca într-un sat în care toată lumea ştie cîte parale face celălalt, pe cît pămînt s-ar certa unchiâsu cu el, cui i-a furat găinile şi de ce a rupt uluca din gard (răspunsul corect: era beat, era noapte şi a crezut că se poate ţine de ea). Sîntem cu toţii cunoscuţi, rude, cu ceva de împărţit la nivel istoric şi personal. Respectul e datorat străinilor. Între noi, putem să ne purtăm oricît de prost. Sîntem în familie. Dar e o familie iradiată. De pe noi cade un praf fin de izotopi, care contaminează totul pe unde ne ducem: Mitocaniu 237, Mizeriu 234, Olteniu cu trei neutroni şi Periferiu instabil şi cîte alte particule cu timp de înjumătăţire cu mult mai mare decît al vieţii noastre... Cum ne decontaminăm de astea? Cum să trăieşti în mijlocul mitocăniei şi să scapi de ea? În nici un caz mic şi cuminte. Răul se bazează pe indiferenţa celor buni, cum bine observa un om civilizat. Porcăriile din jurul nostru ne iau ca martori: idiotul care ne taie calea cu maşina, administratorul care ne ţepuieşte, colegul care ne sapă, constructorul care ne fură, apa care ne otrăveşte, fumătorul care ne suflă în faţă, prostul care deschide geamul să-i auzim muzica. Toţi ăştia sînt aşa pentru că noi am fost prea al dracului de politicoşi. Pentru că n-am dat cu un cui în maşina ăluia, doar l-am apostrofat. Pentru că nu ne-am cumpărat bîtă, ci dicţionar de stil. Pentru că n-am spart cu pietre geamul cel cu zgomot. Şi mai ales pentru că nu ne-am făcut şi noi o gaşcă, poate cea mai mare din România. Noi sîntem cei mai mulţi, însă ei sînt cei mai vizibili. Gata, e vremea să-i tragem cu capul la fund, ca în bancul acela. E vremea să începem războiul civil al civilizaţiilor. Să-i împingem pe cei care mai pot fi salvaţi, sub duşul cu acid al decontaminării. Cu amenzi, cu înjurături, cu cauciucuri dezumflate, cu ţigări aruncate pe geam. Cu forţa. Civilizarea cere brutalitate, întocmai ca dresajul. Doar nu credeţi că americanii nu aruncă chiştoace pe geam pentru că e o veche tradiţie anglo-saxonă? Nu, treaba asta a rezolvat-o amenda cît pentru o mie de pachete de ţigări. Datul cu capul de capota maşinii (cu ajutorul poliţistului) a rezolvat problema liniuţelor, a claxoanelor şi-a băgatului în faţă. Adăugaţi la asta pistolul - marele pacificator social. E vremea ca şi oamenii cinstiţi să se înarmeze. În Estul sălbatic nu există altă soluţie: orice căpăţînă cu muşchi se va gîndi de două ori înainte să te înjure, cînd va avea certitudinea că pot fi ultimele lui cuvinte. Politeţea, ca şi războiul rece, cere o tensiune nucleară. Dacă poţi să mă faci solniţă dintr-o toană, probabil că pot să mă port frumos cu tine. Care sînt criteriile? Găsiţi detalii în manualul "Cum să scapi viu dintr-un oraş în care profesorii de română te pot împuşca pentru un dezacord!". Apropo, merită să deschizi focul pentru atîta lucru? Dacă te deranjează doar. Poate că am exagerat puţin. Însă ideea generală e asta: oamenii normali nu mai pot aştepta ca normalitatea să fie redefinită. Mînjită, dotată cu boxe, lanţ de aur, ciocate şi tricou mulat pe burtă. Nu-i nimic naţionalist şi nici rasist în asta: e doar dorul după bucăţica din ţara noastră care semăna cu Europa şi care se schimbă acum în talcioc, contra a două prosoape cu sirene şi-o tobă de eşapament cu amplificator. Pentru decontaminare, e vremea forţei. Nu a scuzelor.
