Rîsul Rusiei
Cînd presa americană a titrat incendiar că președintele Trump ar fi spus, într-un exces de grandomanie, secrete sensibile într-o întîlnire cu ministrul de Externe rus Lavrov, Putin a comentat, zîmbind rece, într-o conferință de presă, cam așa: „Ministrul Lavrov nu m-a informat cu privire la nici un secret pe care i l-ar fi spus Trump. Am verificat și la serviciile noastre de informații și nici acolo nu s-a primit nici un raport în acest sens. Asta înseamnă că Lavrov are secrete cu Trump și încep să-mi pierd încrederea în el.“ În sală, în rîndul întîi, o mînă de înalți oficiali ruși rîdeau ostentativ. Cel mai tare rîdea Lavrov însuși. Într-un recent interviu pe care Vladimir Putin l-a acordat postului american de televiziune NBC, după un șir de întrebări care se refereau la acuzația că oamenii săi s-ar fi implicat în alegerile americane care l-au dus pe Donald Trump la Casa Albă, țarul a răspuns: „Sînteți oameni cu multă imaginație. Faceți o treabă foarte bună acolo. Trebuie că viața voastră este plictisitoare în America.“ Șirul ironiilor cu care Kremlinul reacționează la principala frămîntare politică americană este mult mai lung. Dincolo de cinismul putinian, proamericanul est-european care sînt rămîne, totuși, uimit. Nu-mi aduc aminte de alte vremuri în care America să fi fost atît de ridiculizată în discursul oficial moscovit. Și asta într-o vreme în care Rusia este puternic lovită de sancțiuni economice americane, iar relațiile dintre cele două țări sînt mai contradictorii ca niciodată de la al Doilea Război Mondial încoace. Ce-o fi asta?
Dacă admitem că Rusia de azi este continuatoarea în drept și în spirit a fostei URSS, atunci este de remarcat că America nu s-a mai zvîrcolit atît de puternic din cauza Rusiei din anii 1950. Atunci, Moscova nu-și permitea să ia peste picior America – o amenința și îi răspundea trufaș, în logica de fier a Războiului Rece.
Această diferență de atitudine are, desigur, explicații deloc oculte. În zorii Războiului Rece, o mînă de politicieni republicani reușiseră să inducă o isterie rusofobă în stat și în societate susținînd că sovieticii sînt un inamic în plină ofensivă care pune în pericol însăși fundamentul existenței Statelor Unite. Că au avut dreptate ori nu, este o chestiune care încă se dezbate. Că au exagerat, iarăși, e de discutat. În orice caz, modul în care acea propagandă antisovietică a degenerat în proceduri aproape inchizitoriale este unanim condamnat. Astăzi, o mînă de politicieni democrați induc o isterie rusofobă în stat și în societate pe motiv că Rusia denaturează procesul democratic american. Dosarul problemei e cunoscut, căci informațiile care îl alcătuiesc vin zilnic pe toate canalele de știri ale lumii. Ideea de bază a celor care susțin rusofobia de astăzi este aceea că Trump a fost ales nu prin voința poporului american, ci ca urmare a unei manipulări puse la cale la Kremlin. Faptele sînt controversate nu neapărat în realitatea lor, cît în semnificațiile lor. Diverși oameni din jurul candidatului Trump, implicați în campania lui, au avut întîlniri cu diverși ruși – unii oficiali, precum ambasadorul Serghei Ivanovici Kisliak, alții „civili“, despre care se știe că se învîrt în cercurile de putere ale actualului Kremlin. Nu e foarte clar ce s-a vorbit la aceste întîlniri, după cum este cu totul necunoscut efectul pe care aceste întîlniri l au avut (dacă au avut vreunul) în privința alegerilor americane.
Pentru trumpiști, totul e o făcătură politică și nimic nu se leagă. Pentru antitrumpiști totul e clar ca lumina zilei. Primii spun că nu se poate dovedi, în mod rațional, că a existat o legătură directă între alegerea lui Trump și aceste întîlniri. Dar cine mai poate fi rațional cînd vine vorba de pasiuni politice? Cei din urmă, mînați de cauza demiterii președintelui Trump, văd legături cît se poate de directe și vorbesc de trădare. Cazul va evolua și, desigur, fiecare este liber să aprecieze dacă întîlnirile dovedite dintre fiul lui Trump sau consilierii acestuia și anumiți ruși sînt dovezi directe și indubitabile ale implicării ruse în alegerile americane sau, dimpotrivă, sînt doar probe indirecte, circumstanțiale, care spun ceva doar printr-o forțată suprainterpretare politică. Ceea ce e mai interesant, cred, decît povestea în sine este modalitatea în care politicienii americani încearcă să tragă foloase politice din manipularea spaimelor. E limpede că democrații vor să atingă un scop politic intern (anume răsturnarea de la putere a lui Trump) folosind rusofobia, în vreme ce republicanii vor să-i împiedice pe democrați să-și atingă acest scop. Mai mult, ca orice opoziție, democrații vor să fragilizeze guvernarea Trump subminîndu-i legitimitatea, iar republicanii vor să o consolideze. Joc politic firesc. Poate că, dacă n-ar fi fost vorba despre Rusia, acest box politic american nu ne-ar fi afectat emoțional, vorba crainicilor de televiziune, și pe noi, aici, în colțul estic al Europei. Dar, cu Rusia ca subiect de dezbatere, altfel resimțim și noi, aici, departe de Washington DC, tulburările de acolo. Și faptul că americanii au început să vadă Rusia prin lentila oricum deformatoare a propriilor pasiuni stîrnite de năbădăiosul lor președinte nu este neapărat de bun augur.
Pentru noi, esticii Europei, chestiunea rusă se pune într-un anumit fel. Faptul că relațiile dintre două țări sînt profund determinate de apropierea lor geografică este un truism în relațiile internaționale. Experiența vecinătății cu Rusia, indiferent că este imperiu, uniune a sovietelor sau federația de azi, este dură – asta e mărturia noastră unanimă și irefragabilă. Bancul acela cu Rusia care se învecinează cu cine vrea ea a apărut în Estul Europei și nu-i deloc întîmplător.
Revenind la politica americană, este de remarcat, totuși, că, cel puțin deocamdată, atitudinea Americii în raport cu Rusia nu s-a schimbat substanțial. În campania electorală, anumite poziții ale lui Trump au îngrijorat esticii. Candidatul părea conciliant cu Rusia și chiar admirativ față de Putin. Ca președinte, însă, Trump a reafirmat atașamentul ferm la faimosul articol 5 din Tratatul Nord-Atlantic, a fost corect în privința menținerii sancțiunilor antiruse și a operat în complicatul război sirian împotriva intereselor Rusiei. Se va spune că are aceste poziții anume pentru a nu da apă la moară acuzațiilor că ar plăti cumva Rusiei sprijinul din alegeri. Pentru noi, asta contează mai puțin – rămîn deciziile și acțiunile politico-strategice ale Americii pe care o conduce. În plus, istoria recentă a relațiilor ruso-americane dovedește o ciclicitate de care nu putem să nu ținem seama. Toți președinții americani de după urcarea lui Putin pe tron au început cu o atitudine binevoitoare față de Rusia. Și George Bush jr. și Barack Obama (președinți pentru două mandate fiecare) au început cu ambiția de a reseta relația cu Rusia. Ambii au terminat cei opt ani de președinție într-o relație adversă cu Rusia. Dintr-un motiv sau altul, bunăvoința de început a președinților americani față de Putin s-a topit destul de repede. Mă gîndesc că, dacă un „neocon“ ca Bush și un progresist ca Obama au avut aceeași experiență cu același Putin, nu văd de ce un dezideologizat naționalist ca Trump ar avea o alta. Astfel, Rusia poate să rîdă de America cît vrea. Dacă rămîne cu rîsul, e OK.
Foto: adevarul.ro
