Riscul de a fi doar „un muppet”

Cînd, prin anii ʼ50 ai secolului trecut, Jim și Jane Hanson au creat personajele Muppets, poate că nu se așteptau să aibă un asemenea succes, devenit prin seria The Muppet Show, din anii ʼ70, un adevărat fenomen. Cinci sezoane, 120 de episoade, numeroase francize și apoi, pînă în zilele noastre, lungmetraje cu personajele devenite celebre au asigurat de fapt nașterea unei culturi Muppets. Copil fiind, mai prindeam pe la TV pastile, atît cît se dădea pe vremea aceea la televizor, sîmbăta sau duminica. Simpaticul Kermit, inocenta Miss Piggy, Bert, Ernie, Fozzie Bear, Gonzo și toate celelalte personaje haioase au făcut deliciul multor generații, cu priză atît la copii, cît și la adulți, căci mesajul scheciurilor nu era niciodată infantil, ci infuzat cu subtilități și nuanțe care vizau caracterologii individuale și sociale.

Dintre toate aceste personaje amuzante, un cuplu face în mod distinct o notă aparte. Moșii Statler şi Waldorf, poziționați de regulă într-un balcon de unde privesc de la relativă distanță show-ul, sînt tipici pentru ceea ce înseamnă bîrfitul de pe margine. Frustrați pentru că nu iau parte  propriu-zis direct la „acțiune”, pentru că sînt, cum ar veni, nebăgați în seamă, ei se bagă mereu singuri în seamă, cu comentarii ironic-sarcastice, cu injurii chiar uneori, fiind reprezentativi pentru efortul de a dărîma, de a demitiza. În locul efortului de a construi, de a găsi propriul rost constructiv, cei doi își consumă energiile în replici demolatoare, alimentîndu-se cu vituperări și otrăvuri proiectate asupra celorlalți. Deși la prima vedere par amuzanți, replicile lor făcînd publicul să rîdă, e ușor să deconstruiești imediat mecanismul, căci rîsul nu se naște din ceea ce spun ei, ci din ridicolul cu care se acoperă prin această asumare a rolurilor de cîrcotași permanenți.

Scriam în urmă cu vreo doi ani despre hater-ul de cancelarie, care este, de fapt, o ipostază la nivel microsistemic a celor doi moși din balcon. Dar moșii aceștia nu se limitează la cîrcoteli în spațiul restrîns al cancelariei, al școlii unde își petrec existența „profesională”. Aici, la școală, au, desigur, un prim teren de critică, în plan proximal. Propune un coleg un proiect? Ei sînt acolo, pentru a-și manifesta îndoielile, pentru a găsi argumentele prin care să nege viabilitatea acestuia. Participă niște colegi la vreun curs de formare? Ei sînt acolo, pentru a-și manifesta rezervele față de utilitatea lui și disprețul față de pierderea timpului implicată de acest demers. Propune cineva ceva, orice? Ei sînt primii care fac mișto: uite la ăsta, ce fraier, ce tîmpit, ce prostovan!

Dar Statler şi Waldorf sînt prezenți și la scară mai mare, ei acționează la nivel mezostructural și macrostructural, ca să preiau termeni tehnici din pedagogie, care definesc niveluri ale demersului de proiectare curriculară procesuală. Ei nu cred în nimic, în nici un demers, toate li se par greșite, toate li se par inutile, de luat în derîdere, de criticat, de ironizat cu sarcasm.

Îi vedem, în noua paradigmă socială, cu această vizibilitate permisă de social media, cum se agită peste tot unde apare cîte o idee sau nevoia rezolvării unor probleme. Nici o variantă nu li se pare viabilă. Educație online? Bleah, o să fie un eșec, n-are rost, zăpăcim copiii și profesorii! Nu sînt pregătiți pentru așa ceva, mai bine să nu facem nimic! Festivități online? Oh, dar ce ridicol, cine a mai pomenit? Nu se compară cu festivitățile reale, mai bine să nu se facă deloc! Efort de organizare a examenelor? Neah, o prostie, mai bine să le anuleze de tot! Sau au scris unii un manual? Doamne, dar ce îi chinuie pe copii, ce exerciții inutile, ce demers nu știu cum, ce texte nepotrivite! Autorii ăștia sînt niște incompetenți!

E o chestie să stai pe margine și să cîrcotești. E un job în sine acesta, cu normă întreagă, cu fișa postului și responsabilități. Trebuie să fii la curent mereu cu ce se întîmplă, să urmărești, să diseci căutînd articulațiile mai fragile, cusăturile mai puțin solide. Îți trebuie o acuitate a privirii, o constanță a căutării nodului în papură de care nu oricine e capabil, în plus ai nevoie și de curajul de a plesni în stînga și în dreapta, uneori părînd că faci gesturi eroice. Îți mai trebuie și discurs, să ai la tine mereu cuvintele critice, sintagmele ironice, asocierile sarcastice, ține de o autoeducare probabil complexă, trebuie să ai o școală a acestui exercițiu. Să nu găsești nimănui nici o calitate, că e un ministru, un director sau un coleg, să nu cauți în nici o propunere vreo urmă de viabilitate, să nu faci altceva decît să cauți hibe și neajunsuri, să identifici piedici și să ridiculizezi eforturile celorlalți e o treabă grea. E, pînă la urmă, cel mai greu lucru, care cred că te consumă interior teribil. Nu cred că sînt eu cel care a observat asta, faptul că a face rău cu constanță și cu tot dinadinsul e un efort teribil, mult mai dificil decît a face binele.

Dar dacă îți asumi doar rolul de Statler şi Waldorf, crezînd că ești mereu amuzant prin sarcasmul tău, incapabil vreodată să propui ceva constructiv, rămînînd mereu pe margine, fără să te înhami la căruța celor ce încearcă să facă ceva, chiar dacă nu o fac perfect, chiar dacă mai au eșecuri și căderi, nu ești, pînă la urmă, altceva decît „un muppet”, nimic altceva, și riști în cele din urmă să te acrești în balconul tău, ca o murătură stătută. Feriți să fim cu toții de această eventuală tentație, a unei perpetue atitudini de frondă, indiferent de cheia ei, că e ea jucată ironic și sarcastic sau pur și simplu încrîncenat.

P.S. O mulțumire specială Monicăi Halaszi și Cristinei Ilinca, știu ele pentru ce.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.