„Reziliență” și „reziliere”

Termenul reziliență apare foarte des în discursul public din ultima vreme, avînd mari șanse să se răspîndească și mai mult datorită cuprinderii sale în titulaturile unor proiecte oficiale. Cuvîntul apare în documentele Uniunii Europene, de unde este preluat în politicile naționale și în articolele din presă: „Președinția Consiliului și Parlamentul European au ajuns la un acord provizoriu cu privire la Mecanismul de redresare și reziliență” (consilium.europa.eu); „Programul consultărilor interministeriale pentru actualizarea Programului Național de Redresare și Reziliență” (mfe.gov.ro); „Parlamentul European a aprobat Mecanismul de redresare şi rezilienţă, conceput pentru a ajuta ţările Uniunii să combată efectele pandemiei” (adevarul.ro); „am încercat să fundamentăm rezilienţa în ceea ce priveşte carnea de porc” (adevarul.ro) etc. Documentele europene au echivalat termenul englezesc resilience, în mod previzibil, cu résilience în franceză, resilienza în italiană, resiliencia în spaniolă, resiliência în portugheză etc. (europarl.europa.eu).

Înainte de a deveni un cuvînt-cheie al politicii economice internaționale, reziliență era folosit în română destul de rar, doar ca termen de specialitate. În DEX (încă din prima ediție, din 1975), cuvîntul a fost înregistrat cu sensul tehnic din domeniul rezistenței materialelor; în Internet apare mai ales cu utilizările din psihologie („Cum putem dezvolta reziliența copiilor”, paginadepsihologie.ro), dar și din ecologie („reziliența la schimbările climatice”, euractiv.ro). Indiferent de domeniul de aplicare, cuvîntul are un sens comun general, referindu-se la capacitatea de redresare (a unei persoane, a unui material, a unui sistem economic sau natural etc.) după un șoc, după o experiență traumatizantă și deformantă; desemnează deci capacitatea de rezistență și de revenire la starea de normalitate. În contextul actual, era de așteptat ca termenul „reparator” găsit de discursul politic să se răspîndească la fel de rapid ca terminologia pandemiei.

În DEX cuvîntul apare ca împrumutat din franceză. Termenul francez résilience este însă și el descris (în Trésor de la langue française informatisé) ca împrumut modern, din secolul al XX-lea, din engleză. Dincolo de posibila pătrundere în română și prin intermediar francez, cuvîntul este astăzi perceput, pe bună dreptate, ca un anglicism (adaptare a engl. resilience), pe care vorbitorii cunoscători de engleză îl raportează direct la forma și la sensurile din această limbă. La fel stau lucrurile și cu adjectivul rezilient (din engl. resilient), din aceeași familie lexicală. Dezavantajul formelor reziliență și rezilient, în română, este că ele nu se leagă în mod vizibil de alte cuvinte cu sens apropiat, care să le facă mai ușor de înțeles și de integrat în limbă. De fapt, situația este chiar mai neplăcută: reziliență poate fi asociat cu un termen juridic care ar putea deruta, deturnînd sensul pozitiv al „rezistenței” și al „redresării”. Româna a împrumutat din franceză, în secolul al XIX-lea, verbul a rezilia (fr. résilier), termen juridic, cu sensul „a desface, a anula un contract, o convenție” (DEX), care și-a creat familia lexicală reziliat, reziliere, reziliabil.

Legătura dintre reziliere și reziliență nu este o simplă coincidență. Ambele cuvinte își au originea îndepărtată în aceeași formă din latină: verbul resilire, „a sări înapoi”, derivat al lui salire – „a sări, a țîșni”. Verbul latinesc resilire stă la baza verbului résilier din franceză și (direct sau prin franceza veche) a verbului resile din engleză. De la aceeași imagine (a mișcării bruște, a saltului înapoi) s-au dezvoltat, în cele două  limbi, sensuri complet diferite. În franceză, încă din secolul al XVI-lea, dominantă a fost ideea de anulare a unei mișcări, pe cînd în engleză s-a dezvoltat mai ales ideea revenirii la starea inițială, deci a rezistenței prin elasticitate.

Interesant e că termenii discutați sînt legați etimologic de două cuvinte moștenite din latină (a răsări și a sări), a căror formă a fost supusă în timp transformărilor fonetice. Verbul a răsări provine dintr-o variantă  neatestată, resalire, și este apropiat de sensul „a țîșni” al lui salire, moștenit în română ca a sări.

Probabil că nu sînt foarte mulți vorbitori derutați de asocierea între a rezilia, reziliere, reziliabil și reziliență; oricum, presiunea limbii engleze și cea a jargonului politicii internaționale au toate șansele să consolideze prezența termenului reziliență în română, cel puțin în terminologiile de specialitate și în jargonul politicii interne. Indignările față de noul termen la modă sînt deci lipsite de sens. Oricum, acesta nu pare sortit să intre în vocabularul cotidian.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).