Revine oare America la izolaționism?
Prima dezbatere dintre candidații Partidului Republican la alegerile prezidențiale din SUA de anul viitor a scos la iveală sciziuni majore cu privire la politica externă. Chiar dacă fostul vicepreședinte american Mike Pence și fostul ambasador al SUA la ONU Nikki Haley au pledat pentru sprijinul american acordat Ucrainei în contextul războiului de agresiune rusesc, guvernatorul Floridei Ron DeSantis și afaceristul Vivek Ramaswamy și-au exprimat scepticismul. Fostul președinte Donald Trump – favoritul indiscutabil în cursa electorală – a lipsit de la eveniment, dar și el s-a opus implicării SUA în acest conflict.
Sondajele arată că republicanii de rînd sînt la fel de divizați ca și candidații. Ceea ce stîrnește îngrijorări: victoria unui republican izolaționist la alegerile din 2024 ar putea marca un punct de cotitură pentru ordinea internațională dominată de SUA, așa cum a fost ea stabilită la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.
Istoric vorbind, opinia publică americană a oscilat între extroversiune și repliere în sine. Fiind martorul consecințelor tragice ale politicii de izolare a anilor 1930, președintele Franklin D. Roosevelt a inițiat un proces care a culminat cu crearea instituțiilor Baton Woods în 1944 și cu fondarea ONU în 1945. Deciziile postbelice ale președintelui Harry Truman au dus la alianțe permanente și la prezența militară a SUA în străinătate. SUA au investit masiv în reconstrucția Europei, în cadrul Planului Marshall din 1948, au creat NATO în 1949 și au condus coaliția ONU care a luptat în războiul din Coreea în 1950.
Aceste acțiuni au făcut parte dintr-o strategie realistă de îngrădire a puterii sovietice. Dar această strategie a fost interpretată în mai multe feluri, iar americanii au purtat mai tîrziu dezbateri încrîncenate și partizane despre intervențiile din țări în curs de dezvoltare, precum Vietnam și Irak. Și totuși, chiar dacă etica intervențiilor a fost pusă în discuție, importanța susținerii unei ordini instituționale liberale a fost mai puțin controversată. După cum observa odinioară teologul Reinhold Niebuhr, „fericita imprecizie” a internaționalismului liberal l-a salvat de rigiditatea ideologică.
De aceea, ordinea internațională liberală s-a bucurat vreme de decenii, după al Doilea Război Mondial, de o vastă susținere în cercurile de politică externă ale SUA. Dar cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2016, argumentul lui Trump potrivit căruia alianțele și instituțiile de după 1945 au deservit interesele altor națiuni în detrimentul Americii și-a găsit un puternic ecou în rîndurile multor alegători. Desigur, puterea de seducție populistă nu-și are sursa doar în politica externă a SUA; Trump s-a folosit și de furia generală pricinuită de dislocările economice cauzate de globalizare și de Marea Recesiune de după 2008, și a exploatat schimbările culturale polarizante referitoare la rasă, la rolul femeii și la identitatea de gen. Dînd vina, pentru problemele economice, pe „acordurile comerciale perdante cu țări precum Mexic și China, și pe concurența făcută de imigranți pe piața muncii”, Trump a reușit să branșeze resentimentele nativiste la politica externă a SUA.
Desigur, Trump nu este primul care aplică această formulă. Reacția populistă actuală are antecedente în anii 1920 și 1930. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în SUA au sosit mai bine de 15 milioane de imigranți, răspîndind în rîndul multor americani albi teama că vor fi copleșiți numeric. La începutul anilor 1920, un „Ku Klux Klan” recrudescent a reușit să impună Legea Johnson-Reed (National Origins Act, 1924) de limitare a numărului imigranților non-albi pentru „a împiedica ca rasa nordică să fie înlăturată” și pentru a păstra vechea Americă, mai omogenă demografic. În mod similar, alegerea lui Trump în 2016 a reflectat – în mai mare măsură decît a provocat – o profundă scindare rasială, ideologică și culturală, care a început încă din anii 1960.
Chiar dacă unii analiști se tem că replierea americană ar putea avea ca rezultat un haos internațional asemănător celui din anii 1930, susținătorii lui Trump consideră că atitudinea mai fermă și mai puțin generoasă a administrației sale a dus la o stabilitate crescută în afara țării și la o susținere mai largă pe plan intern. În tot cazul, alegerea lui Trump a reprezentat o îndepărtare evidentă de la tradiția liberală.
Unii cred că ascensiunea lui Trump a fost cauzată de eșecul elitelor liberale de a ține seama de dorințele profunde ale poporului american. E o viziune cam facilă. Există, evident, multe curente de opinie americane, iar grupurile de elită sînt interesate în mai mare măsură de politica externă decît de publicul larg. Avem, cu toate acestea, o reprezentare destul de bună a evoluției opiniei publice de-a lungul vremii.
Începînd din 1974, Chicago Council on Global Affairs a făcut regulat sondaje în rîndul americanilor, întrebîndu-i dacă preferă un rol activ pe plan global sau păstrarea distanței față de problemele mapamondului. În toată această perioadă, aproximativ o treime dintre respondenți s-au dovedit a fi izolaționiști consecvenți, în spiritul tradiției secolului al XIX-lea. Acest procent a ajuns la 41% în 2014; și, contrar mitului popular, 2016 nu a fost vîrful izolaționismului de după 1945. În momentul alegerilor, 64% din americani s-au exprimat în favoarea implicării active în problemele mapamondului, iar acest procent a crescut la 70% în 2018 – cel mai ridicat nivel înregistrat din 2002 încoace.
Chiar dacă un izolaționism de amploare, în stilul anilor 1930, e foarte improbabil, mulți analiști se tem totuși că un eșec al efortului de susținere a Ucrainei ar putea semnala o revenire la replierea americană, prevestind o slăbire semnificativă a ordinii internaționale. Invazia președintelui rus Vladimir Putin a reprezentat o violare flagrantă a cartei ONU. Dacă Rusiei îi reușește ocuparea teritoriului ucrainean, ea va fi încălcat principiul liberal care interzice utilizarea forței pentru a modifica frontierele unei țări. De aceea, solidaritatea dintre țările NATO în ceea ce privește aplicarea sancțiunilor și furnizarea de echipamente militare către Ucraina nu e doar o problemă de morală, ci și una practică, realistă.
Rezultatul războiului din Ucraina va avea consecințe importante pentru viitorul Europei și al întregii lumi. Deși Putin și președintele chinez Xi Jinping au încheiat un parteneriat „fără limite” chiar înaintea invaziei, China a fost pînă acum precaută în privința unui ajutor material oferit Rusiei. Liderii chinezi sînt fără îndoială îngrijorați de riscurile asumate de Putin și de faptul că alianța dintre cele două țări s-ar putea dovedi a fi prea costisitoare pentru „puterea soft” a Chinei. Dacă însă Putin izbîndește, China ar putea trage concluzia că aceste riscuri merită asumate – o lecție pe care restul lumii nu o va trece cu vederea.
Cei care consideră că ajutorarea Ucrainei nu reprezintă un interes național important pentru America poartă, istoric vorbind, ochelari de cal. Naivitatea lor (sau reaua lor credință) ar trebui să îi descalifice din cursa prezidențială.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU
