Revenirea „delictului de gîndire”
În decembrie 1939, poliția a făcut o descindere la casa lui George Orwell, confiscîndu-i romanul Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence. Într-o scrisoare adresată editorului său, Orwell se întreba dacă „oamenii obișnuiți din țări precum Anglia pricep diferența dintre democrație și despotism suficient de bine încît să vrea să-și apere libertățile”.
Cu aproape un secol mai tîrziu, draconica Lege a ordinii publice (Public Order Bill) din Marea Britanie, aprobată de Camera Comunelor anul trecut și dezbătută în prezent de Camera Lorzilor, confirmă suspiciunea lui Orwell. Legea urmărește să restrîngă dreptul de a protesta, lărgind definiția criminalității, abrogînd prezumția de nevinovăție în procesele penale și slăbind proba de „rezonabilitate” pentru măsurile coercitive. Cu alte cuvinte, extinde puterea Guvernului de a lua măsuri discreționare, limitînd capacitatea tribunalelor de a o limita.
În vremea în care poliția i-a confiscat lui Orwell volumul Amantul doamnei Chatterley, romanul era interzis, în virtutea Legii publicațiilor obscene din 1857, care interzicea publicarea oricărui material care putea „corupe sau deprava” cititorii. În 1959, legea din secolul al XIX-lea a fost înlocuită de o măsură mai liberală, care le permitea editorilor să se apere de acuzațiile de obscenitate, demonstrînd că materialul avea merite artistice și că publicarea lui era de interes public. Editura Penguin Books a reușit să se apere cu succes cînd, în 1960, a fost acuzată pentru publicarea romanului Amantul doamnei Chatterley; în anii 1980, cartea era predată în școlile publice.
Dar, deși democrațiile occidentale au încetat să mai încerce să protejeze adulții de „depravare”, ele continuă să creeze noi delicte, pentru a-și proteja „securitatea”. Legea ordinii publice a creat trei noi delicte: atașarea de obiecte sau clădiri („a te fixa” sau „a merge echipat în vederea fixării”), obstrucționarea mijloacelor de transport esențiale și perturbarea proiectelor de infrastructură naționale de importanță critică. Toate aceste prevederi vizează forme de protest pașnic – cum ar fi blocarea străzilor de către activiștii de mediu sau lipirea acestora de opere de artă faimoase – pe care Guvernul le consideră turbulente. Perturbarea infrastructurii critice poate fi considerată, evident, o amenințare reală la adresa securității naționale. Dar această lege – care vine în urma unui lung șir de legi recent propuse sau intrate în vigoare pentru a gestiona „întreaga gamă de amenințări de stat din ziua de azi” – trebuie văzută ca parte a unui ofensive guvernamentale mai ample împotriva protestelor pașnice.
Transferînd sarcina aducerii dovezilor de la poliție la presupușii infractori, Legea ordinii publice le dă efectiv ofițerilor de poliție autoritatea de a aresta o persoană pentru că s-a „fixat”, să spunem, de o altă persoană. În loc să-i ceară poliției să prezinte un motiv rezonabil pentru arest, persoana acuzată trebuie „să dovedească că are o scuză rezonabilă” pentru a-și fi luat de braț prietenul.
Prezumția de vinovăție nu e numai un principiu legal, ea e un principiu politic vital al democrației. Toate serviciile de poliție îi consideră pe cetățeni potențiali infractori; de aceea, pentru protejarea libertăților civile, e esențial ca sarcina aducerii de dovezi să se afle în seama poliției. Prezumția de vinovăție a Legii ordinii publice ar reduce gradul de răspundere al poliției în fața tribunalelor, aliniind sistemul legal britanic la cel al unor țări autoritare, precum Rusia și China, unde achitările sînt rare.
Legea slăbește de asemenea cerința de „rezonabilitate” pentru ordinele de detenție și de interdicție, permițîndu-le ofițerilor să oprească și să controleze orice persoană sau vehicul presupus „suspect”, dacă „au motive rezonabile să creadă” că s-a comis o infracțiune în contextul unui protest. A te opune unei astfel de percheziții sau rețineri ar constitui o infracțiune. Iar judecătorii ar putea interzice participarea unei persoane sau a unei organizații la un protest desfășurat într-un anumit loc, pentru pînă la cinci ani, dacă se consideră că prezența acestora ar putea cauza „perturbări severe”. Iar, de vreme ce „prezența” la locul faptei include și comunicarea electronică, interdicția ar putea implica și monitorizarea digitală.
Întrebarea despre ce anume ar trebui considerat motiv rezonabil pentru o măsură coercitivă a fost formulată în anul 1942, cu ocazia procesului de referință Liversidge vs. Anderson. Robert Liversidge susținea că a fost reținut ilegal, la ordinul lui John Anderson, ministrul de Interne de pe atunci, care a refuzat să divulge motivele arestării. Anderson a argumentat că „avea motive rezonabile să creadă” că Liversidge reprezenta o amenințare la adresa securității naționale, și că a acționat în conformitate cu regulamentele de apărare din timpul războiului, care suspendau habeas corpus. Camera Lorzilor a acceptat în cele din urmă poziția lui Anderson, cu excepția lordului Atkin, care și-a exprimat dezacordul, acuzîndu-și colegii că „au o mentalitate mai executivă decît însuși executivul”.
O persoană, spunea Atkin, nu poate fi reținută sau privată de bunurile proprii în mod arbitrar, nici chiar în vreme de război. Dacă statului nu i se cere să furnizeze motive care să poată fi susținute în fața instanței, instanțele nu mai pot delimita puterea Guvernului. Noul val de legi britanice din domeniul securității naționale și antiterorismului contestă acest punct de vedere, făcînd ca dezacordul lui Atkin să fie mai pertinent astăzi decît chiar în timpul războiului.
Folosirea în tot mai mare măsură a inteligenței artificiale și a big data de către serviciile de poliție face ca eforturile Guvernului britanic de a restrînge dreptul de a protesta să fie cu atît mai îngrijorătoare. Măsurile de prevenție nu sînt o noutate, dar aparența imparțialității științifice le-ar putea oferi organelor polițienești o rază de acțiune nelimitată. În loc să apeleze la informatori, departamentele de poliție pot folosi acum analize predictive, pentru a determina probabilitatea unor infracțiuni viitoare. Deoarece autoritățile au, în prezent, acces la un volum mult mai mare de date, măsurile predictive sînt mai acceptabile astăzi – vor spune unii – decît în anii 1980, cînd sociologul britanic Jean Floud recomanda „pedepse protectoare” pentru infractorii considerați o amenințare gravă la adresa siguranței publice. Andrew Guthrie Ferguson, profesor de drept la o universitate americană, argumenta, bunăoară, că „big data va face lumină în bezna suspiciunii”.
Dar, fiind vorba de astfel de măsuri, trebuie să avem în vedere că statul poate fi uneori mai periculos decît teroriștii și, în mod cert, decît protestatarii care își lipesc mîinile de tablouri. Trebuie să fim la fel de vigilenți față de legiuitor ca și față de infractor. În fond, nu avem nevoie de un algoritm – sau de Orwell – pentru ne da seama că, oferind Guvernului puteri extraordinare, lucrurile pot evolua cum nu se poate mai prost.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
Copyright: Project Syndicate, 2023www.project-syndicate.orgtraducere de Matei PLEŞU
