Reuniune de criză

Pentru un pesimist, o criză înseamnă o fundătură, pentru un optimist - o oportunitate. Adagiul se poate aplica şi în relaţia UE-Rusia, după conflictul din Georgia. Casandrele au apărut imediat: de la cele care criticau planul de pace al preşedintelui Sarkozy (prea vag), la cele care scoteau în faţă replica veche de peste 30 de ani a lui Henry Kissinger ("Europa la ce număr de telefon răspunde?"), încheind cu variantele locale care persiflau cu ţîfnă vizita preşedintelui român în regiune (nesemnificativă). Şi totuşi. Criza din ultimele săptămîni ar putea însemna pentru Europa o ocazie de a-şi creiona o politică în relaţia cu Rusia, şi pentru România o ocazie de a-şi promova unele interese în Europa. Summit-ul de la începutul săptămînii a arătat o Europă mai puţin divizată decît se aşteptau unii. Poziţiile, atît de divergente în urmă cu doar cîteva zile, au fost aduse la un numitor comun. La începutul conflictului din Georgia, liderii ţărilor baltice şi preşedintele polonez se duceau la Tbilisi să denunţe noul imperialism rus. În aceeaşi zi, premierul italian Silvio Berlusconi vorbea despre prietenul său, Vladimir, şi despre Rusia, partener strategic. Unele ţări tăceau diplomatic, în timp ce altele apăsau pe semnele de exclamare. Luni am văzut că Europa poate să trimită un semnal Moscovei: dacă trupele ruseşti nu se întorc pe poziţiile deţinute înainte de 7 august, UE amînă începerea discuţiilor pentru un nou acord cu Rusia. Nu au fost nici sancţiunile dorite de unii, nici tonul clement pe care îl voiau alţii, dar este o acţiune concretă, care va da de gîndit Moscovei. Alte măsuri ar putea urma după summit-ul care va avea loc peste două luni. Pînă atunci, europenii vor reflecta. Şi ruşii probabil că vor face la fel pentru că, dacă Europa are nevoie de gazul rusesc, şi Rusia are nevoie de o piaţă unde să îşi desfacă hidrocarburile şi nu numai. În treacăt fie spus, peste 50% din comerţul Rusiei se desfăşoară cu Europa. Pentru România, oportunităţile ţin de vechile preocupări şi în primul rînd de Moldova. Delegaţia română a repurtat o mică victorie cînd a obţinut ca, la summit-ul din octombrie, Moldova să reprezinte un capitol aparte. De ani de zile, România încearcă să "tragă" Moldova în ceea ce se numeşte "pachetul Balcanilor de Vest". Includerea într-un plan de aderare alături de Serbia sau Macedonia ar însemna pentru Moldova o garanţie sigură pentru intrarea în UE. Chestiunea este însă mai complicată, deoarece, chiar dacă România îi pledează cauza cu orice prilej, e nevoie în primul rînd de voinţa Chişinăului pentru aderare. Or, după recentele evenimente din Georgia şi reizbucnirea stridentă a veleităţilor separatiste în Transnistria, ataşamentul european al Chişinăului ar putea fi mai puţin evident. La summit-ul de la 1 septembrie, Europa a arătat că vrea să se implice în regiune prin două instrumente: sinergia Mării Negre (iniţiativă românească) şi Parteneriatul Estic (o idee mai recentă, polono-suedeză). E o ocazie foarte bună pentru Bucureşti de a arăta că, dincolo de retorică, are şi proiecte pentru regiune. De fapt, dacă analizăm discursul şefului statului, vedem că nu de iniţiative ducem lipsă. În documentul pe care Traian Băsescu l-a prezentat statelor din UE şi NATO după turneul în ţările din zonă, România propune de la abordarea globală a chestiunii regiunilor separatiste (Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud) în Consiliul de Securitate al ONU, pînă la un parteneriat întărit între UE şi Azerbaidjan şi de la o prezenţă mai importantă a NATO în Marea Neagră, pînă la retragerea trupelor ruseşti din Transnistria. "Pentru unele dosare încă nu a venit momentul - spunea un diplomat occidental după ce a auzit de propunerea României - pentru altele, iniţiativa trebuie susţinută de expertiză". În fine, criza georgiană poate fi o şansă chiar pentru Europa. În contextul din regiune, UE este privită drept singurul partener de dialog. Moscova nu discută momentan cu Washington-ul chestiunea georgiană din cauza sprijinului apăsat al SUA pentru liderul de la Tbilisi. NATO nu a fost niciodată un partener în astfel de dosare, în timp ce ONU este o maşinărie mult prea lentă pentru rezolvări rapide. Uniunea Europeană a acţionat repede şi ar fi putut şi mai mult dacă ar fi funcţionat după Tratatul de la Lisabona, dacă ar fi avut un preşedinte, un ministru de Externe şi o personalitate juridică. E momentul, pentru ţările care au ezitări în privinţa tratatului, să îl ratifice. Europa nu poate să iasă decît în cîştig.