Retorica urii nu este retorica salvării
Cei care citesc articolele mele oarecum constant, poate au observat că îmi place ca din fiecare loc pe unde merg în vacanță, excursie sau cu treabă să scriu cîte ceva. Să caut cîte o experiență sau învățătură. Așa se face că acum mă voi referi la un city break recent, pe care l-am petrecut în Italia.
Am fost, așadar, într-o scurtă vacanță în Italia, împreună cu un prieten. Am stat două nopți în Polignano a Mare și două nopți în Bari. Iar într-una dintre zilele în care am stat în Bari, ne-am decis să vizităm orașul Matera. În treacăt fie spus, pentru că nu are legătură cu experiențele educaționale la care vreau să mă refer azi, orașul acesta, Matera, este o bijuterie și merită cu asupra de măsură el în sine un city break. Cine nu știe, să caute istoria sa și să se convingă apoi la fața locului.
Așadar, știind că a doua zi vrem să mergem în Matera, ne-am luat bilete de autobuz, ușor mirați că nu găsim tren, dar fără să ne punem prea multe probleme. La ghișeu ni s-a pus că a doua zi, cînd doream noi să facem călătoria, e închisă casa de bilete, de aceea le-am luat în avans, dar tot fără să ne întrebăm care o fi motivul.
A doua zi ne-am pornit să ajungem la timp în stație. Fiind trecut de ora 9, zi de luni, ne-am mirat puțin că toate magazinele erau închise. Am intrat într-o farmacie deschisă, pentru a cumpăra niște pastile devenite inopinat necesare, și acolo am aflat că e zi de sărbătoare națională, zi liberă. Ce sărbătoare? am întrebat. Neatenți la astfel de detalii, porniți cum eram doar să ne relaxăm, omiseserăm faptul că și la noi, fiind 1 noiembrie, era sărbătoarea numită tradițional Ziua Pomenirii Morților sau Luminația. Fără a fi, însă, zi liberă. Farmacista ne-a spus că la ei este Sărbătoarea Tuturor Sfinților. M-am lovit cu palma peste frunte și am zis: A, da! În fapt, și la ei, în calendarul romano-catolic, există Luminația, a doua zi după Sărbătoarea Tuturor Sfinților, dar la noi, mai ales în Transilvania și în Banat, riturile greco-catolic și ortodox au mutat-o pe 1 noiembrie.
Trec peste aventura găsirii stației de autobuz și a identificării corecte a orei plecării, era să ratăm, pentru că informațiile veneau contradictorii. Am prins cursa, am ajuns în Matera, ne-am minunat, am mîncat, am făcut poze și spre seară am luat autobuzul de întoarcere spre Bari. Toate bune și frumoase. Doar că s-a umplut aproape complet încă de la stația de pornire. În curînd, după vreo două opriri în alte stații, a devenit aproape burdușit. În fapt, era o cursă unică înspre Bari, un autobuz local, cum ai lua la noi cursa din Cluj-Napoca spre Baia Mare sau spre Zalău, să zicem. Noapte deja. Oameni de toate felurile, mulți turiști care vizitaseră Matera și reveneau în Bari, asemeni nouă, dar și foarte mulți italieni, localnici, porniți cu treburi dintr-o parte în alta. Ei bine, cum deja devenise aglomerat, la un moment dat, un bărbat cam la vreo 30 de ani, aflat în picioare, în apropierea ușilor de urcare, a început să vocifereze. S-a și pus ostentativ apoi în fund, pe jos, blocînd calea de acces pentru cei care mai voiau să urce în alte stații. Discursul său era îndreptat împotriva condițiilor de călătorie, dar viza mai ales turiștii. A devenit aproape imediat evident că este un discurs cu puternică componentă naționalistă și ușor xenofobă. Omul era indignat că turiștii ocupă spațiul din autobuz, strigînd că turiștii ar trebui să aibă alte locuri, să li se pună la dispoziție, eventual, alte autobuze. Vocifera tot mai tare la adresa turiștilor, de care e sătul, dar se înțelegea că e sătul și de străini, în general. Lumea, la început, tăcea stînjenită. Dar nu a trecut mult pînă cînd un tînăr i-a dat o replică nu tăioasă, dar fermă, subliniind că nimeni nu este vinovat de aglomerația din acel moment, că turiștii nu au nici o vină, ba mai mult, că turiștii îi susțin pe ei, localnicii, cu banii pe care îi aduc. Acestuia i s-au alăturat rapid alte voci, mai întîi o tînără, apoi și alții, iar omul a fost în cele din urmă redus la tăcere, deși mereu încerca să ridice tonul, să fie recalcitrant. A fost izolat, s-a ridicat și a eliberat calea de acces, apoi a bombănit o vreme în barbă și în cele din urmă a tăcut. Care e învățătura? O lecție de civism cum rar am mai întîlnit, dar și de, cum să-i spun, de umanitate. Italienii au – nici nu trebuie să ne uităm mai departe decît la ultimele alegeri – o doză accentuată de naționalism și de xenofobie, dar contextul relatat mi-a evidențiat o dominanță, totuși, a rațiunii și a toleranței.
Închei cu cealaltă experiență, dar care, în ordinea cronologică, a fost cea dintîi. În seara precedentă călătoriei în orașul Matera, am ieșit în centrul vechi al orașului Bari și ne-am plimbat, apoi am oprit la o terasă pe una dintre străduțele alea vechi și înguste, unde în doi metri de lățime încap și două rînduri de mese, și pietoni, și scutere. Ne-am luat cîte un vermut și ne uitam la trecători, în egală măsură la vreo patru bătrîni localnici așezați vizavi, pe care i-am asemănat lui Moromete care ieșea pe stănoaga podiștei sperînd că va apărea cineva cu care să sporovăiască. Era, deci, 31 octombrie. Cînd s-a înserat binișor, au început să apară cîrduri de copii, de regulă însoțiți de părinți, cei micuți de tot (unii la 2-3 anișori doar) sau singuri, dacă se apropiau de vîrsta adolescenței. Toți erau veseli, exuberanți și mascați. Era, cum v-ați prins, sărbătoarea de Halloween. Ei bine, am înțeles imediat care era ritualul. Copiii intrau în localuri, restaurante, terase, baruri, poate și în magazine, unde erau întîmpinați cu dulciuri de patroni. Erau atît de veseli copiii ăștia, alături de părinții care și ei erau, unii, costumați. Adunaseră pungi de dulciuri și am înțeles că așa e tradiția, nu se merge pe la casele oamenilor, ci prin localuri și magazine, unde sînt așteptați și întîmpinați cu darurile dulci.
Acum, ce vreau să zic: dacă italienii, un popor cu o tradiție a creștinismului și cu o practică a lui care ne poate face lejer de rușine pe noi, nu fac din Halloween o sărbătoare demonică, ci o înțeleg cum este, ca o derivare dintr-o sărbătoare celtică, dar suprapusă apoi peste Sărbătoarea Tuturor Sfinților, de la care-i și vine numele (All Hallows’ Even), la noi, care sîntem mai catolici decît Papa, desigur, s-a născut o retorică a demonizării, susținută chiar de voci ce au știut, populist, să-și construiască statuie în timpul vieții. Uneori cu informații false, pur și simplu, care asociază numele sărbătorii cu iadul. De parcă, în realitate, dacă acest Halloween ar fi reușit, într-adevăr, să aibă la noi aceeași cuprindere și să aducă în același fel comunitatea la un loc, ar fi un iad național.
În fapt, este tot o formă de extremism și de naționalism agresiv în aceste discursuri, care vor să respingă sărbători, vezi Doamne, străine de spiritul nostru autohton și creștin: Valentine’s Day, Halloween etc.
Ce-am văzut eu în sărbătorirea zilei de Halloween în Italia? Am văzut comunitate, bucurie, veselie, prietenie. Noi vedem demoni și pompăm o retorică a salvării nației. Personal, nu cred că o retorică a încrîncenării și a paseismului poate salva nația. Ceea ce cred că o poate salva este ceea ce o îmbogățește: toleranța, deschiderea, capacitatea de a se infuza cu nou, cu viu, cu divers.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
