Resemnare
Recep Tayyip Erdogan e la putere în Turcia de douăzeci ani. A fost premier, apoi președinte. Are 69 de ani și ar mai putea guverna țara încă multă vreme. O modificare a Constituției operată în 2017 oferă președintelui posibilitatea de a candida pentru un al treilea mandat dacă Parlamentul convoacă alegeri anticipate. Duminica trecută, Erdogan a primit un al treilea mandat care însă, după metoda „Iliescu”, e calculat ca al doilea în actualul cadru constituțional.
Înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale din acest an existau destui analiști care estimau că Turcia are o șansă reală să revină la democrație după mulți ani de derapaj autoritarist. N-a fost cazul. Opoziția a acuzat nereguli în procesul de vot, unele dintre ele confirmate și de observatorii internaționali, însă e destul de clar că Erdogan și partidul său rămîn populari.
Probabil nu e o exagerare dacă presupunem că actualul președinte ar fi avut o șansă reală să rămînă în funcție și fără a controla spațiul mediatic așa cum o face în prezent. Nu e nici un secret pentru nimeni că presa turcă are grijă să nu deranjeze prea tare Guvernul. Aproape toate stațiile de televiziune sînt deținute de oameni de afaceri apropiați ai cercurilor Puterii. În puținele cazuri în care avem de-a face cu organizații de presă independente sau apropiate de Opoziție, acestea sînt ținta intimidărilor sau reușesc cu greu să supraviețuiască într-o piață în care aproape nimeni nu vrea să supere autoritățile. Cît privește social media, Twitter a cedat rapid în fața amenințărilor Guvernului și a restricționat accesul la unele conturi deranjante. Explicația lui Elon Musk, proprietarul Twitter, a fost că preferă sacrificarea cîtorva conturi dacă rezultatul e că restul turcilor vor avea acces la rețea. Din nefericire, Musk nu a făcut decît să ofere un model de control al conținutului pentru tot restul de dictatori reali sau închipuiți care vor fi deranjați de ceea ce se postează pe rețeaua sa.
Cu cîteva zile înainte de primul tur, la Istanbul, am încercat să înțeleg de ce, după un an cu inflație de aproape 80%, după un răspuns catastrofal al autorităților la cutremurul care a devastat sudul țării și după douăzeci de ani în care același partid a guvernat țara, turcii continuă să fie sceptici cu privire la schimbare. Răspunsul pe care l-am primit de la activiștii civici turci cu care stăteam de vorbă a fost simplu: Erdogan și oamenii din jurul său au construit în tot acest timp un fel de „om nou turc” – mai conservator, mai suspicios, mai puțin deschis la orice are lumea modernă de oferit. Un om care se mulțumește cu falsa securitate oferită de un guvern și un președinte care, ca în atîtea alte locuri, avertizează asupra incendiilor ce ar putea cuprinde casa cu buzunarele pline de cutii de chibrituri. Omul nou creat de Erdogan în ultimele decade și-a declinat dreptul de a pune întrebări în favoarea privilegiului Guvernului de a livra răspunsuri.
Dacă în exteriorul Turciei se vorbea mult despre întoarcerea la democrație, activiștii cu care stăteam de vorbă erau mai degrabă resemnați. Mi-au explicat că, în eventualitatea unei victorii a Opoziției, se vor găsi destui care să nu accepte o societate mai liberală și printre ei vor fi și mulți dispuși la confruntare directă. Altfel spus, o victorie a Opoziției ar fi fost întîmpinată cu bombe, guvernarea ar fi fost dificilă și nimeni nu ar fi putut oferi vreo garanție cu privire la un viitor mai bun.
Oamenii cu care vorbeam mergeau la vot dintr-un soi de automatism, dar se pregăteau să plece, să lase Turcia în urmă ca pe o înfrîngere uriașă ale cărei consecințe le vor duce cu ei pentru totdeauna. Aveau deja modelele prietenilor lor care își construiau vieți departe de țara care îi trata ca pe inamici și care, în loc de un viitor, le promitea arestul. Evident că niște tineri activiști sceptici și extenuați nu sînt reprezentativi pentru o țară întreagă, însă atunci cînd sectorul cel mai activ al societății nu se mai regăsește în lumea din jurul său, nu mai vede motive de luptă, atunci știi că riscul de eșec al unei întregi țări e mai mare decît media.
Recunosc că genul acesta de resemnare, care devine din ce în ce mai justificată pe măsură ce afli detalii, mi-a părut dezarmantă. Dar apare inevitabil și întrebarea de ce să vrei să salvezi un popor care nu vrea să fie salvat. De ce să îți riști libertatea, liniștea, prietenii și familia pentru drepturile unor oameni care folosesc exclusiv idei împrumutate de la Guvern? Oameni în a căror imaginație ești dușmanul absolut.
Turcia e doar încă un teren de luptă dintr-un război care se poartă intens de-a lungul și de-a latul lumii. Un proces lent de retribalizare început cîndva prin preajma crizei economice din 2008 ridică ziduri nu numai între țări și blocuri economice, ci și în interiorul orașelor și, uneori, al caselor în care ne ducem viața. Și, ca întotdeauna, cînd un zid se ridică, cineva rămîne inevitabil pe afară.
Între milioanele de emigranți care fug din calea războaielor, schimbărilor climatice sau a crizelor economice uitați-vă și după cei care ar fi putut să lupte, dar de la un punct încolo n-au mai înțeles de ce. Sînt un pic mai triști. Sînt cei care și-au consumat speranța.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
