Cuvîntul resbel era extrem de răspîndit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind prezent, cum observa Iacob Negruzzi, în terminologia oficială ‒ Ministerul de Resbel, Resbelul de la 1877 – în presă, în adunările politice și chiar în conversațiile obișnuite.  Forma a ieșit totuși din uz, în secolul al XX-lea. Dicționarele actuale cuprind cuvîntul însoțindu-l cu indicația „învechit” și preferînd în general ortografia răzbel, considerată de unii lexicografi mai apropiată de pronunțarea sa reală; ultima ediție a DOOM (2021) recomandă, cu mai mare îndreptățire, varianta rezbel.

Resbel (sau rezbel) este unul dintre exemplele, nu foarte numeroase, de „reromanizare” a vocabularului românesc prin apropiere a unei forme de origine nelatină de forma unui cuvînt latin cu același sens. Vechiul război, de origine sud-slavă, prezent în cele mai vechi texte românești, a fost contaminat, cu intenție, cu latinescul bellum. În treacăt fie zis, cuvîntul slav a suferit o schimbare semantică în interiorul limbii române, prin atenuarea trăsăturilor negative ale etimonului. În cartea sa din 1887, Încercare asupra semasiologiei limbei române, Lazăr Șăineanu ilustra prin cuvintele războinic și război fenomenul de „înnobilare” semantică: „în paleoslavică cuvîntul [războinic] însemnează «ucigaș, tîlhar» (...), precum război nu-i alta decît «hoție, măcel»” (p. 200).

Iacob Negruzzi, în Scrisoarea I (Scrieri, vol. I, 1893), începe prin a se întreba, cu indignare retorică: „Cine o fi fost cel întîi care o fi zis resbel în loc de resboi, elev în loc de școlar, savant în loc de învățat, moravuri în loc de năravuri și care să fi fost cauzele pentru care s-au introdus aceste schimbări?” (p. 397). Tot el dă și răspunsul: „Acei cîțiva profesori cari voiau cu orice chip să ne latinizeze limba (...) ar fi dorit desigur ca în loc de război să se zică bel, fără silaba res la început (...). Însă, temîndu-se poate că publicul nu va primi belul fără strigăte de protestare, novatorii au întrebuințat viclenia: ei au latinizat silaba din urmă a cuvîntului și au lăsat slavonă silaba întîia” (p. 398). Procedeul purist seamănă foarte bine cu ideea ingenioasă a alfabetului de tranziție, care recurgea, printre altele, la litere hibride, în care se integrau trăsături ale slovelor chirilice corespunzătoare. Ideea că astfel inovațiile vor fi acceptate mai ușor și publicul va fi obișnuit în mod treptat cu schimbarea nu era lipsită de sens. Mai puternică și mai eficientă a fost totuși cealaltă strategie de relatinizare – prin modelarea împrumuturilor lexicale culte astfel încît să se apropie de cuvintele vechi (moștenite din latină).

Forma resbel a fost ironizată de Alecsandri, care o includea în Dicționarul grotesc publicat în Convorbiri literare în 1869, acuzînd „botezul pedanților” și jucîndu-se, la limita tabuului lingvistic, cu posibilele sale derivate – resbelnic („războinic”) și a resbeli: „Ostașii vechi se războiau ca niște lei. Ce vor face ostașii noștri, pedanticește vorbind?”; „modernii resbelnici, conduși la resbel pentru a să...”. Iacob Negruzzi s-a manifestat și mai vehement împotriva cuvîntului, considerat ciudat, bastard, schimonosit. Unele dintre argumentele sale ilustrează caracterul profund subiectiv al părerilor despre limbă: „zicînd resbel în loc de război limba noastră are încă neajunsul de a schimba o zicere puternică și bărbătească cu alta slabă și muieratică” (p. 409); resbelic și a resbeli ar fi fost „ziceri deșănțate”, care provoacă rîsul oricui. În Scrisoarea a II-a, autorul lansează sloganul „Război Resbelului!” (p. 414).

Nu este cu totul clar cine anume a inventat forma resbel, dar putem constata apariția ei sistematică la Heliade Rădulescu și la colaboratorii săi (ceea ce confirmă înrudirea cu strategia alfabetului de tranziție). Dicționarul limbii române, Litera R, volum apărut în 1975, indică o primă atestare a formei în Dictionarium Valachico-Latinum al lui Samuel Micu-Klein, manuscris terminat în 1801; atestarea a fost preluată și de Micul dicționar academic. De fapt, dicționarul lui Micu-Klein cuprinde doar formele război, răsmiriță și harț(ă), echivalate prin latinescul bellum. Forma răsbel este doar menționată într-o explicație despre formațiile culte, în textul editorului, László Gáldi (datînd deci din 1944). Resbel nu apare nici în dicționarul lui Ioan Bobb, din 1822-1823 (unde se sugerează înlocuirea lui război, cuvînt de origine nelatină, cu bătaie și bătălie), nici în Lexiconul de la Buda, din 1825.

Paradoxal, cuvîntul a fost criticat din mai multe direcții: de tradiționaliștii curentului național-popular și de junimiști, dar și de unii puriști latinizanți, pentru care reprezenta doar un compromis ridicol. Laurian și Massim, în dicționarul lor academic din 1871-1876, resping de-a valma (în Glosarul publicat separat) formele rezboi, rezboitoriu, răsboire, răsboinic – dar și resbel, resbelnic, resbelat, resbelare, descrise ca „forme parte hibride, parte barbare, cari nu cîștigă nimica prin duplicarea literei l – resbellu, resbellare, resbellatoriu, resbellatu –, ci merită completă reprobațiune”; „cercarea făcută de unii de a suple slavismii prin resbellu, resbellicu, resbellire, resbellitoriu, resbellitu nu fu fericită”. Singurele forme recomandate sînt bellu, bellare, belligerare, bellante, belligerante, bellatoriu, bellatu etc. Despre războire, războinic, războitoriu, războit se spune că „din fericire, au perit cu totul din limba română”.

Timpul nu a dat deplină dreptate nimănui: Laurian și Massim greșeau crezînd că războinic a ieșit din limbă, tot așa cum Iacob Negruzzi greșea indignîndu-se, cum am văzut, de inutilitatea unor cuvinte ca elev sau savant.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).