Republica Moldova în UE?
Radiografierea perspectivelor de aderare ale Republicii Moldova la Uniunea Europeană nu este nici pe departe un efort inutil sau lipsit de relevanţă. De la victoria comuniştilor în alegerile din iarna lui 2001, care a atras un maraton de proteste, şi pînă la amiciţia realesului Vladimir Voronin cu omologul său român, Traian Băsescu, au trecut doar patru ani. Este mult, este puţin, doar timpul va decide, însă ceea ce pare a fi evident este că între timp ceva s-a întîmplat. Agenda politicii externe a preşedintelui Traian Băsescu este cu siguranţă foarte încărcată şi, printre parteneriatul strategic cu SUA sau misiunea asumată în stabilizarea regiunii Mării Negre, figurează un discurs extrem de prietenos cu fraţii români din Republica Moldova sau de aiurea. La 1 Decembrie, de Ziua Naţională, preşedintele a clamat că "împreună sîntem 40 de milioane de români". Este măgulitor că numărul cetăţenilor se apropie de cel al Spaniei sau al Italiei, însă tragic dacă ne gîndim că practic o altă Românie este împrăştiată prin zările lumii. Nu este deloc greu de observat, chiar şi la o analiză superficială, asumarea de către România a rolului de a aduce Republica Moldova la liman, adică mult mai aproape de UE. "România reafirmă sprijinul său pentru eforturile de integrare europeană a Republicii Moldova", se notează într-unul din primele paragrafe ale declaraţiei comune adoptată de preşedinţii celor două state la întîlnirea bilaterală de la 21 ianuarie 2005, întîmplător sau nu prima acţiune de politică externă a noului preşedinte al României. Că vorbele nu stau doar pe hîrtie, ci au şi o aplicabilitate concretă, ne dăm seama din simplul fapt că în momentul de faţă sînt două obiective care stau pe agenda oficialilor români: simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei române pentru cetăţenii moldoveni, suspendate temporar în urma acordurilor din 2002, şi acordarea gratuită a vizelor pentru România, o premieră a relaţiilor consulare, cel puţin pe continentul european. În această logică, am mai putea adăuga faptul că, sub preşedinţia română a CEFTA, criteriile de acordare a statutului de membru au fost profund relaxate tocmai pentru a lăsa posibilitatea şi statelor sărace, aparent fără perspective clare de aderare, precum Moldova. Ne dăm aşadar uşor seama că Moldova poate privi cu încredere către România, în eforturile sale de modernizare. Dacă aceasta este optica românească, în Republica Moldova lucrurile sînt puţin mai neclare. Tiparele diferite pe care se organizează discursul public, nu au convins pe mulţi comentatori privind bunele intenţii ale liderilor de la Chişinău. Distanţa pe care a luat-o Chişinăul faţă de vecinul de la răsărit, împreună cu alţi membri ai CSI, este neconcludentă. Ar fi pueril să credem că Moldova are capacitatea de a juca o carte proprie în condiţiile în care UE nu este atît de grăbită să acorde garanţii ferme, iar România are ea însăşi probleme la capitolul integrare, chiar şi cu cîteva luni înainte. În plus, fracturarea opţiunii cetăţenilor moldoveni pentru Rusia sau România (UE) face imposibilă construirea unui discurs comun care să inspire clasa politică pe care o legitimează. Cu toate acestea, a nu vedea Republica Moldova în UE este injust şi uşor deplasat, în raport cu sensul construcţiei europene. În 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma, s-a definit în mod oficial comunitatea europeană ca o construcţie destinată unei lărgiri continue pînă la unificarea întregului continent. În faţa acestei promisiuni instituţionale, orice decizie privind extinderea proiectează organizaţia europeană într-un plan de care depinde chiar vitalitatea sa. Altfel spus, o promisiune iniţială trebuie dusă pînă la capăt. Pînă la un anumit punct, destinul României şi cel al Republicii Moldova au fost oarecum asemănătoare. Zbaterile unei modernizări, care în România nu s-a încheiat, dar face totuşi progresele vizibile, nu pot fi străine nici Republicii Moldova, cu singura diferenţă că asumarea explicită a ajutorului românesc şi infuzia de know-how pot scurta acest drum anevoios. Făcînd un exerciţiu simplu de imaginaţie, care ar fi beneficiul pe care efortul de lobby al României îl poate capitaliza în orizontul apartenenţei Moldovei la UE? Înainte de a încerca un răspuns la această întrebare, merită adăugat că retorica (discret) naţionalistă a preşedintelui (voită probabil a fi un impuls la coeziune naţională, lucru onorabil de altfel) vine pe un fundal în care ideea statului naţional este tot mai contestată. Senatorul György Frunda nu a ezitat să sublinieze că România este singurul stat care se defineşte constituţional ca stat naţional, dintre celelalte membre ale Consiliului Europei. Să fie acesta semnalul că gloria naţiunii a apus? Probabil că afirmaţia este valabilă în cazul Occidentului, însă pentru Orientul european lucrurile sînt încă departe de acest curent. Şi, deocamdată, UE funcţionează prin cea mai importantă instituţie a sa - Parlamentul European - în baza algoritmului naţional, cu toate că grupurile parlamentare se fac în funcţie de apartenenţa la o internaţională, şi nu la un stat. La finalul acestei construcţii argumentative, ne întrebăm: se va împlini proiectul diplomaţiei interbelice de construcţie a unui pilon autentic de stabilitate politico-militară în sud-estul Europei prin alăturarea, chiar şi sub o formă federală, a celor două membre UE - România şi Republica Moldova? Va fi Traian Băsescu, care a exprimat public siguranţa celui de-al doilea mandat, liderul regional sub umbrela americană în numele unui stat aşezat printre primele cinci puteri europene? Rămîne de văzut, dar deocamdată premisele par să nu conducă foarte mult spre o altă direcţie. N. red. : Cristian Ghinea îşi va relua rubrica săptămîna viitoare. Pînă atunci, am cedat acest spaţiu dlui Nicolae Drăguşin, un cititor dilematic din Alexandria.
