Relativism și democrație

Relativismul este trăsătura esenţială a gîndirii occidentale actuale. Unii, precum Biserica Catolică, cred că e o boală a epocii (vezi celebra enciclică papală „Veritatis Splendor“ din 1993, dar şi repetatele intervenţii publice ale papei Benedict al XVI-lea pe această temă). Alţii cred că e o binecuvîntare, precum cred cei mai mulţi dintre filozofii moderni şi postmoderni. Relativismul consacră axiomatic legitimitatea supremă a contextului. Orice judecată, orice idee, orice gest depind de un întreg context cultural (limbă, epocă etc.) şi, ca atare, aşa şi trebuie apreciate, căci un adevăr ultim, absolut, un reper gnoseologic sau etic fix nu există. Spre deosebire de relativismul metafizic, care are origini asiatice (religiile dharmice), care e mai radical şi care apare spiritului european mai degrabă ca o excentricitate, relativismul raţional este, dimpotrivă, un fel de cod esenţial de maniere pentru lucrul în lumea ideilor. Sîntem, adesea în timpul vieţii noastre, exasperaţi pînă la lacrimi sau chiar disperaţi că nu avem certitudini. Lipsa certitudinilor produce confuzii, duce la forme variate de alienare şi la serioase derapaje etice. Lipsa certitudinilor este, în cele din urmă, principala cauză a păcatului, căci credinţa religioasă este o certitudine. Dar, lumea relativismului nu este integral rea şi periculoasă, căci din ea sau cel puţin împreună cu ea s-a născut democraţia, cu efectul ei cel mai important: libertatea individului. Democraţia şi relativismul raţional se originează cam în acelaşi timp şi în acelaşi loc: în vechea Grecie, cu cinci secole înainte de Christos. Se poate spune că minţile care au rafinat democraţia greacă – adevărat mit pentru toţi cei care, milenii după aceea, vor purta democraţia ca pe un ideal scump – sînt tot aceleaşi care au descoperit subiectivitatea, care au cultivat dubiul ca pe o virtute şi care au arătat că, cu puţină ascuţime a minţii şi cu o bună cunoaştere a naturii umane, orice se poate justifica. Dacă explicăm orice prin relaţie cu alte lucruri de acelaşi ordin, dispare verticala tablei de valori şi, topindu-se într-un spectru infinit de tot mai complicate contexte, condiţia devine cauză, apoi devine scop şi, în final, deplină legitimitate.  

Secolul al V-lea î.d.Ch. a fost memorabil. Era epoca sofiştilor, dar şi a lui Pericle, era secolul care va începe cu suirea pe tron a lui Alexandru Macedon, va fi străbătut de Războiul Peloponesian şi se va încheia cu o cupă de cucută băută de Socrate. Un secol plin, un secol care a influenţat mintea europeană mai mult decît oricare altul. Din rărunchii acestui secol, Protagoras a decis: „Individul e măsura tuturor lucrurilor; a celor ce există întrucît există şi a celor ce nu există întrucît nu există“. Ironia supremă este că această frază ne-a parvenit complet ruptă din context. Axioma relativismului ajunge la noi complet lipsită de relaţia cu textul în care s-a aflat şi se plasează, ea însăşi, în plin relativism. Unii spun că vorba lui Protagoras e un manifest al umanismului, căci se referă la om în genere ca măsură a tuturor lucrurilor, consacrîndu-l ca centru al lumii. Alţii spun că e un manifest al individualismului şi o consacrare deplină a domniei subiectivităţii. Cuvîntul central al axiomei e antropos şi, orice traducere i s-ar da, în sens mai larg ori mai restrîns, zeii sînt detronaţi, adevărul unic e exilat, totul în jur e la scara individului. Oamenii mari dau lucrurilor o măsură amplă, gîndesc în sens larg, simt pe măsură şi văd lumea încercuită de orizonturi intangibile, în vreme ce pentru cei mici, lumea e meschină, buchisită, aglomerată şi îngustă ca o celulă penitenciară. Dar cert este că fiecare are dreptul inalienabil la propria viziune, construită după propriile dimensiuni interioare. 

Să alături ideile democratice cu relativismul raţional, nu cred că e o pură speculaţie. Poate că relaţia dintre ele nu este aceeaşi cu cea pe care Max Weber o vede între capitalism şi protestantism, dar e un fapt lesne de observat că, pe parcursul evoluţiei sale, democraţia a cultivat relativismul, şi invers. Aş zice chiar că, unei minţi relativiste nu îi putea corespunde decît o lume exterioară democratică, iar pentru o democraţie nu există o altă gîndire mai potrivită decît cea relativistă. Ca şi relativismul, democraţia se fundamentează pe ideea că nimeni nu deţine adevărul ultim (relativismul a mers pînă acolo încît a spus că nici nu există un asemenea adevăr), că ceea ce contează în primul rînd e individul, adică subiectul, şi că voinţa cetăţii trebuie să fie suma aritmetică a voinţelor subiectelor care populează cu drept de rezidenţă cetatea. După secole de evoluţie, rafinare şi sofisticare, democraţia a ajuns, astăzi, să fie exact acest lucru: o ridicare a subiectivităţii multiplicate la rang suprem. Moftul devine drept, deranjul naşte obligaţii juridice, părerea ajunge literă de Evanghelie. 

Pe de altă parte, dacă plasăm relaţia relativism-democraţie în binom logic cu relaţia certitudine-totalitarism, rezultatul e bizar. Mărturiile tuturor celor care au prins, într-o viaţă, şi epoci totalitare, şi epoci democratice spun ceva foarte interesant. În totalitarism, canalele de informare publică erau închise, prin urmare incertitudinea domnea în minţile oamenilor, căci ei pur şi simplu nu ştiau ce (li) se întîmplă. Totuşi, din punct de vedere moral, certitudinea era aproape maximă. Se ştia clar cine sînt cei răi şi cine sînt cei buni, cine este de partea opresiunii şi a puterii totalitare şi cine i se opune, cine e victimă şi cine e călău. Odată intraţi în post-totalitarism, în vremurile progresului democratic, informaţia a început să circule liber şi să fie la îndemîna oricui, ceea ce ar fi trebuit să ducă la sporirea gradului de certitudine. Însă, cel puţin din punct de vedere moral, peisajul s-a tulburat. Amestecul dintre rău şi bine s-a complicat enorm, luminile şi umbrele se compun baroc în chipuri care se schimbă de la o clipă la alta şi gradul de incertitudine a crescut, căci identificarea „bunilor“ şi „răilor“ a devenit aproape imposibil de realizat în aceşti termeni. Cu democraţia, am coborît în infernul dulce al nuanţei infinite, al lucrului determinat nu de propria-i cauză, ci de propriile-i condiţii, am coborît în lumea relativismului. Mă mîngîi cu ideea că nici nu se putea altfel. 

iunie 2007