Reîntîlnire cu Rousseau
Nu demult a apărut o nouă versiune românească a celebrisimei lucrări a lui Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic (la Editura Nemira, în traducerea lui Cătălin Avramescu, care semnează şi un consistent studiu introductiv). Bun prilej pentru mine să tatonez din nou această carte, după mulţi ani de la ultima lectură. Îmi place mult autorul, dar nu sînt deloc de acord cu el. Rousseau este, în imaginarul meu clădit, desigur, pe cărţile lui, un personaj extraordinar. Este primul intelectual modern al lumii, este primul om care a scris deopotrivă despre alcătuirea politică a societăţii şi despre frămîntările sale private, cu un stil minunat şi într-un melanj care reinventează eseul. Să aduci angoasele şi frămîntările tale private la înălţimea principiilor care guvernează relaţiile de putere dintre guvernaţi şi guvernanţi era, la mijlocul secolului al XVIII-lea, ceva cu totul nou. Trebuie să fii şi un mare scriitor, şi un mare politolog (urăsc termenul, dar nu am altul la îndemînă), ca să poţi scrie cu tensiunea introspecţiei despre alcătuirea politică a lumii şi cu precizia politologului despre propriul suflet. Iar Rousseau a fost un astfel de autor. Nu sînt un contractualist. Teoria contractului social, al cărei celebru adept a fost Rousseau, dar pe care nu a inventat-o el, nu mi se pare satisfăcătoare nici ca explicaţie, nici ca proiect. Admit că o societate modernă poate să aibă, în unele aspecte ale ei, o organizare contractualistă. De pildă, în raporturile fiscale, cred că substanţa relaţiei este contractuală şi vedem bine asta din succesul enorm pe care îl are percepţia cetăţeanului drept contribuabil. Dar cînd vine vorba, de pildă, despre obligaţia statului de a administra aparatul judiciar deopotrivă în termenii legalităţii şi ai justiţiei, cred că viziunea contractualistă sucombă. În general, ideea de bază a contractualismului, anume că totul este/trebuie să fie produsul unui consimţămînt, mi se pare eronată: nu îmi amintesc să fi consimţit la felul în care lucrează statul al cărui cetăţean sînt, iar în teoria contractelor consimţămîntul tacit sau prezumat este doar excepţia, în vreme ce consimţămîntul manifest este regula. Teoria contractualistă exclude faptul că, dincolo de voinţele noastre, există ceva mai înalt, căruia voinţele trebuie să i se conformeze. Există o lume a valorilor care ne preced şi care ne vor supravieţui, cu care trebuie să ne punem în acord, tocmai pentru a trăi într-o bună guvernare. În general, oamenii funcţionează productiv în spaţiul libertăţii, dacă recunosc şi respectă o autoritate superioară, exterioară politicului. Or, contractualismul tocmai asta neagă. Pentru mine, nu Contractul social este cea mai bună carte a lui Rousseau, deşi este cea mai cunoscută. Confesiuni şi Eseu despre originea limbilor sînt cărţile sale de care sînt îndrăgostit. Fără îndoială, Contractul social este una din primele trei cele mai influente cărţi de acest gen din spaţiul culturii occidentale (dimpreună cu Politica lui Aristotel şi Principele lui Machiavelli). De la ea se adapă cu sentimentul că beau din cel mai pur izvor şi socialiştii, şi liberalii de dreapta, şi naţionaliştii, şi federaliştii. Pînă şi Mahatma Gandhi cita cu plăcere din Contractul social. De unde vine această enormă influenţă a Contractului social, nu-mi pot explica: ideile sale nu sînt noi deloc. Ideea că legitimitatea este cea mai importantă problemă a regimurilor politice e de la Locke. Însăşi ideea contractului social vine din veacul anterior, de la Hobbes. Ideea separaţiei puterilor este cu mult mai articulat prezentată cu un deceniu înainte de Montesquieu (pe care Rousseau îl cunoştea bine, căci îl citează adesea). Ideea că oamenii trăiesc în societate pentru că aşa vor, prin liberul lor consimţămînt, şi nu pentru că îi împinge vreo fatalitate iraţională e încă şi mai veche - o găsim în dialogurile platoniciene (în "Criton", de pildă). Mă leagă însă de Rousseau frămîntările lui şi mă seduce stilu-i. De pildă, Rousseau nu e niciodată explicit în legătură cu preferinţa lui pentru un anume tip de organizare politică. Între monarhie, aristocraţie şi democraţie, ezită să aleagă ferm. Critică puternic aristocraţia (cu o oarecare simpatie totuşi pentru ceea el numeşte "aristocraţia electivă") şi monarhia, simţind că trebuie să ţină partea democraţiei. Dar e ceva ce-l împiedică. Rousseau simte că democraţia, în desenul ei corect, este un guvernămînt perfect care, firesc, cere cetăţeni perfecţi: "Să mai adăugăm că nu există un regim atît de expus războiului civil şi agitaţiilor interne, precum cel democratic sau popular, pentru că nu e nici unul care tinde atît de mult şi atît de constant să îşi schimbe forma, şi nici vreunul care să ceară mai multă vigilenţă şi curaj pentru a fi menţinut în starea actuală. Mai ales în cadrul acestei constituţii (a democraţiei, n.m.), cetăţeanul trebuie să se înarmeze cu forţă şi constanţă şi să-şi spună în fiecare zi în străfundul inimii sale ceea ce spunea un virtuos palatin în Dieta Poloniei: mai bine o libertate primejdioasă decît o sclavie liniştită. Dacă ar exista un popor de zei, el s-ar guverna democratic. Însă oamenilor nu le convine un regim perfect". Democraţia cere prea mult de la cetăţean şi, de aceea, e cumva nefirească. Acest tip de nelinişte lucidă îmi place mult al Rousseau. Rousseau era foarte mîndru de ideile sale. Le apăra pînă în pînzele albe, le răstălmăcea, uneori, de dragul de a fi convingător. Rousseau vroia să aibă dreptate cu tot dinadinsul. Era un gînditor care dădea cu piatra-n Dumnezeu. Lui Voltaire, îi stîrnea admiraţie fără margini. Ei bine, acest autor încheie Contractul social cu o concluzie de o modestie tulburătoare: "După ce am stabilit adevăratele principii ale dreptului politic şi am încercat să aşezăm Statul pe această temelie, mai rămîne să îl consolidăm în relaţiile externe... Dar toate acestea formează un nou obiect, prea vast pentru perspectiva mea limitată: ar fi trebuit să mă rezum la un domeniu mai restrîns". Aici avem o traducere cam generală (în original: "...Mais tout cela forme un nouvel objet trop vaste pour ma courte vue: jâaurais d
