Regula neoliberală a minorității
Cititorii revistei The Economist și ai altor venerabile publicații au avut parte în ultimii ani de o lungă serie de articole care deplîng, celebrează sau analizează la rece moartea neoliberalismului. S-ar putea crede că s-a întors roata și că alternativele social-democrate la doctrina „piețelor libere” au cîștigat suficient teren intelectual și legislativ pentru a deveni înțelepciune populară.
Într-adevăr, se pare că stînga a cîștigat ceea ce filozoful marxist italian Antonio Gramsci numea „războiul de poziție” (sau de tranșee), ceea ce a dus la apariția unui nou „simț comun” care schimbă realitatea politică (cel puțin pe aceea în care regula majorității și consimțămîntul celor guvernați determină posibilitățile politice). În SUA, Occupy Wall Street, Black Lives Matter, #MeToo, Bernie Sanders, „marea demisie”, reabilitarea politicilor industriale și noul sindicalism au schimbat cu adevărat felul în care americanii percep rolul piețelor.
În mod asemănător, în timpul pandemiei de COVID-19, problema inegalității a găsit soluții sub forma redistribuirii veniturilor, iar noi idei despre modul de lucru și educație au schimbat în mod fundamental paradigma încetățenită de gîndire. În deceniul precedent, o piață a muncii și un sistem de sănătate falite au făcut ca Medicare for All și cheltuielile publice masive pentru infrastructură sau pentru un Green New Deal să pară soluții evidente în ochii unei importante majorități a americanilor.
În același timp, atacurile la adresa Curții Supreme SUA în privința drepturilor în domeniul reproducerii, a ariei de reglementare a statului și a domeniului de aplicare a cetățeniei au dus la o reacție ideologică ce a reanimat „progresismul” și a salvat reputația Partidului Democrat la nivel de stat. Între timp, sondajul Pew Research a confirmat, contrar opiniei îndeobște acceptate, că votanții tineri nu migrează spre dreapta atunci cînd intră în cîmpul muncii și încearcă să-și construiască o viață și să-și asigure traiul: sindicatele și socialismul nu au fost nicicînd mai populare, nici chiar în legendarii ani 1930.
Împreună, aceste tendințe ideologice explică – în măsura în care le putem măsura prin sondaje și prin vot – atît retorica isterică a dreptei despre presupusa apariție a socialismului în SUA, cît și reflecțiile ponderate ale revistei The Economistcu privire la moartea iminentă a piețelor libere. Ne aflăm, se pare, în pragul unei schimbări majore.
Chiar dacă stînga a cîștigat războiul de poziție, „războiul de manevră” (lupta pentru controlul aparatului de stat, despre care Gramsci credea că ar fi un efect al războiului de poziție) și ideea piețelor libere nu au fost evacuate la coșul de gunoi al istoriei. În schimb, mișcările sociale conservatoare și fățiș reacționare, animate în principal de o dorință de a reinstaura patriarhatul, pe deplin conștiente că duc o luptă de retragere, s-au folosit de accesul lor la puterea de stat pentru a confisca opinia publică.
Exemplul Floridei, în care guvernatorul Ron DeSantis s-a folosit de legislativul de stat pentru a lansa un atac frontal împotriva sectoarelor public, dar și privat ale industriei culturale – Disney World și educație – e cel mai frapant. În alte locuri, manipularea alegerilor prin modificarea frontierelor circumscripțiilor electorale („gerrymandering”) și exploatarea fără scrupule a legislației pentru a situa politici „conservatoare” mai presus de regula majorității, de deciziile judecătorești sau de vetoul executiv s-au dovedit a fi mijloace suficiente pentru a asigura o „regulă a minorității”.
Această realitate subminează afirmația – asupra căreia insistau Friedrich von Hayek și Milton Friedman, părinții fondatori ai neoliberalismului – potrivit căreia piețele libere sînt nu doar compatibile cu democrația, dar și o condiție necesară a acesteia. În fond, indiferent de îndeletnicirile actuale ale Partidului Republican al lui Donald Trump, libera inițiativă rămîne întotdeauna o prioritate de prim rang. În această privință, sînt cu toții de acord – atît „deplorabilii” [aluzie la expresia folosită de Hillary Clinton în 2016 cu referire la susținătorii lui Trump – n. trad.], cît și cowboy-ii miliardari sau alegătorii de pe Wall Street ai administrațiilor Clinton, Obama și Biden (indiferent cît de „woke” ar fi ei). Ideea piețelor libere trăiește nestingherită în continuare.
Democrația nu a fost niciodată o preocupare a neoliberalilor; ca atare, nu ne putem aștepta ca urmașii indisciplinați ai acestei doctrine să se teamă sau să se sfiască să guverneze în numele unei minorități. Arhitecții edificiului neoliberal au considerat dintotdeauna angajamentul tradițional american pentru libertate și egalitate ca pe o contradicție în termeni. Pentru ei, libertatea e libertatea contractuală, ceea ce presupune piețe libere. Astfel, orice tentativă de a reglementa piețele în numele egalității de șanse e o amenințare la adresa libertății contractuale și trebuie contracarată sau interzisă.
Utilizarea puterii de stat pentru a reglementa inițiativele cele mai intime – controlul asupra corpurilor femeilor, bunăoară, sau dictarea credințelor religioase – nu reprezintă o dovadă de „ipocrizie” pentru legislatorii de dreapta înarmați cu argumente neoliberale; și nici eforturile lor intense de a limita accesul egal la vot sau de a preveni sindicalizarea nu o fac. Căci, dacă mijloacele de a obține egalitatea amenință libertatea contractuală, ele nu pot fi tolerate, nici chiar dacă egalitatea favorizează o politică în mai mare măsură democratică.
În acest sens, neoliberalii știu că piețele nu au fost niciodată libere și că democrația a fost întotdeauna la cheremul celor care au creat, consolidat și administrat piețele, făcînd din definiția și protecția proprietății private cea mai înaltă prioritate a legii. În SUA, drepturile de proprietate au avut întotdeauna prioritate față de drepturile persoanelor, în ciuda eforturilor întemeietorilor de a le echilibra, pentru a fonda o republică menită să dăinuie. De aceea, o grevă poate fi interzisă, solicitînd intervenția unui judecător, dar nu și exodul de capital: în vreme ce prima amenință valoarea proprietății, așa cum o definește legea în momentul de față, cel din urmă nu o face.
Războiul de poziție și războiul de manevră au arătat că întrebarea nu e cum, ci dacă piețele libere slujesc cauza democrației. În vreme ce establishment-ul Partidului Democrat, aflat încă sub vraja propriilor supoziții neoliberale, încearcă cu disperare să evite răspunsul la această întrebare, Partidului Republican al lui Trump nu pare să-i pese cîtuși de puțin de un răspuns. Nouă însă probabil că ne pasă.
James Livingston, profesor de Istorie la Universitatea Rutgers, e autorul a șase volume, printre care Origins of the Federal Reserve System: Money, Class, and Corporate Capitalism, 1890-1913 (Cornell University Press, 1986) și, în curs de apariție, The Intellectual Earthquake: How Pragmatism Changed the World, 1898-2008 (University of Chicago Press).
Copyright: Project Syndicate, 2023
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
