Regrete profunde

Zilele trecute, înveselit, după ce a citit ce se mai întîmpla prin Myanmar, prezentatorul emisiunii de dimineaţă de la un post de radio pe unde ultrascurte ne-a anunţat că va continua cu ştiri "mai interesante". Adevărat, ce poate fi interesant în legătură cu ţara asta care se cheamă în două feluri (Myanmar şi Birmania), al cărei principal oraş are şi el două denumiri, Rangoon şi Yangon, capitala fiind într-o nouă localitate, Naypyidaw, construită recent în centrul ţării, la ordinul generalilor de la putere? Situată în sud-estul Asiei, în peninsula Indochina, Uniunea Myanmar, alcătuită din 7 districte şi 7 "state naţionale", are o populaţie de peste 50 de milioane de locuitori, al căror venit individual rămîne un mister. Fosta posesiune britanică şi-a proclamat independenţa în 1948; militarii au pus capăt unei perioade haotice de democraţie parlamentară în 1962, anunţînd că vor promova "calea birmană spre socialism". În 1988, o masivă demonstraţie cerea o reformă democratică şi a fost reprimată cu sălbăticie. S-a vorbit despre mii de morţi. În 1990, Liga naţională pentru democraţie condusă de Aung San Suu Kyi a obţinut victoria în alegeri. Militarii nu au ţinut seama de urne. În 1992, actualul conducător, generalul Than Shwe, a ajuns în fruntea ţării, Aung San Suu Kyi a fost plasată în domiciliu obligatoriu, situaţie prelungită pînă astăzi, cu scurte intermitenţe. Statele Unite şi Uniunea Europeană au aplicat sancţiuni, dar locul lăsat liber a fost ocupat de China. "Calea birmană spre socialism" a dus la "sărăcirea unei ţări cu un subsol bogat în cupru, argint, aur, plumb, producătoare de jad, de safire şi de rubine, şi poate servi drept obiect pentru un studiu despre felul cum poate fi adusă o economie în stare de ruină" (Sylvie Kauffman, Le Monde, 8 octombrie 2007). Demonstraţiile din august 2007 s-au declanşat cînd s-a anunţat creşterea preţului la carburanţi. Şiruri parcă nesfîrşite de călugări budişti, raşi în cap şi desculţi, treceau pe străzile oraşului cîntînd imnuri religioase. Treptat, imnurile religioase au devenit lozinci politice, auzindu-se strigătul "democraţie, democraţie". La început, armata nu se vedea, dar pe 22 septembrie, un grup de călugări şi de laici au ajuns la casa lui Aung San Suu Kyi, ei nu i s-a permis să depăşească poarta şi n-a depăşit-o, dar a fost, probabil, semnul că revolta riscă să unească forţele opuse dictaturii militare. Călugării budişti, altfel decît cei din Occident, se retrag doar temporar la mănăstiri; se consideră că bărbaţii sînt datori să execute două stagii acolo, fiind învăţaţi şi întreţinuţi de societate: ies din incinta mănăstirii cu bolurile lor lăcuite şi oamenii le umplu cu cele trebuincioase, fiind astfel mai integraţi şi mai influenţi. La manifestaţii, călugării ţineau bolurile cu gura în jos: nu mai voiau să primească danii de la militari. Demonstraţiile au crescut în amploare şi autorităţile au declarat stare excepţională; manifestaţiile au continuat totuşi şi armata a intrat în mănăstiri şi a preluat controlul străzii: bastoane, gaze lacrimogene, gloanţe. Oficial sînt zece morţi, mii de răniţi şi mii de arestaţi. Se vorbeşte despre mult mai mulţi. Ca de obicei, urnindu-se cu greu, opinia publică şi organismele internaţionale protestează, încercînd să găsească şi mijloacele prin care să stimuleze dialogul între putere şi opoziţie. În presă, clica generalilor din Myanmar e descrisă ca un grup superstiţios şi paranoid. Dar la faţa locului ei sînt puterea, ei comandă armata şi poliţia, ei au blocat toate canalele de informare. Generalul Than Shwe a refuzat zile la rînd să-l primească pe trimisul Naţiunilor Unite. La New York, la cererea Chinei, în rezoluţia Consiliului de Securitate despre Myanmar, sintagma "condamnarea represiunii" a fost înlocuită cu "regretă profund represiunea". Pentru Beijing, imaginea unor protestatari neînarmaţi, în care se trage, evocă propriile coşmaruri. Susţinînd principiul "neamestecului în treburile interne ale altor state", marea putere emergentă ezită între necesitatea de a-şi afirma statutul de jucător influent în politica lumii şi nevoia de a menţine stabilitatea acasă şi printre vecini. Pe 8 octombrie, junta a desemnat un intermediar care să trateze cu Aung San Suu Kyi (laureată a Premiului Nobel pentru pace), cu condiţia ca aceasta să renunţe la susţinerea sancţiunilor internaţionale şi la atitudinea de confruntare. Protestele din Myanmar au ţinut cîteva zile locul 1 în ştiri: marşul călugărilor era o imagine inedită. Liniştea de acum poate ascunde orice. Pînă la următorii morţi, "calea birmană spre socialism" e "neinteresantă".