Reformiști și antireformiști
Reformele sînt dificil de făcut și greu de acceptat. Politicienii ezită înainte să înceapă reformele, pentru că în cele mai multe cazuri sînt nepopulare și costă voturi. O parte a populației se opune reformelor, fie pentru că provoacă o viață mai grea unei părți a publicului, fie pentru că în general există o inerție socială care se opune schimbării.
De exemplu, în acest moment, Guvernul francez și președintele Franței promovează o reformă a condițiilor de pensionare. Cea mai importantă piesă a reformei este creșterea vîrstei de pensionare de la 62 la 64 de ani (atît pentru bărbați, cît și pentru femei) și implicit creșterea stagiului complet de cotizare de la 43 la 44 de ani.
Trebuie să remarcăm că, în România, vîrsta de pensionare este deja de 65 de ani pentru bărbați și 62 de ani pentru femei, ceea ce, evident, este mai restrictiv decît în Franța, dar stagiul de contribuție este de numai 35 de ani.
Reforma franceză este puternic contestată. Tradiționalele centrale sindicale s-au mobilizat și au chemat în stradă între unul și două milioane de oameni (în funcție de sursa de informație utilizată), iar în Parlament au fost depuse aproximativ 7.000 de amendamente, tocmai pentru a încerca blocarea sau întîrzierea adoptării legii.
Argumentele în favoarea reformei sînt, în cele mai multe cazuri, economice. Cele împotriva schimbărilor sînt de ordin social. Pot lupta argumentele economice logice cu cele emoționale, sociale? De cele mai multe ori, nu. Oamenii nu sînt de acord cu măsuri care le fac viața mai grea sau mai complicată și de aceea antireformiștii sînt ușor de „cucerit” și de scos în stradă.
De exemplu, în Franța, economiștii au calculat că aplicarea măsurii de creștere a vîrstei de pensionare ar aduce la bugetul de pensii 10 miliarde de euro pe an, în perioada 2027-2035, ceea ce înseamnă 3% din cheltuielile cu pensiile. S-ar putea spune că este puțin, dar pentru un sistem care își caută echilibrul, orice ajustare pozitivă este importantă.
Dar nu este doar atît. Creșterea ratei de ocupare va urca și produsul intern brut potențial cu 1,5% și va aduce și o consolidare a puterii de cumpărare. Acest lucru va genera venituri bugetare mai mari – în total, la cele 10 miliarde de euro în plus la sistemul de pensii se vor mai adăuga și venituri de încă 12 miliarde de euro, ceea ce nu este neglijabil.
Totodată, statisticile arată că, dacă la grupa de vîrstă 55-59 de ani, Franța are o rată a ocupării comparabilă cu celelalte state europene, în ceea ce privește categoria 60-64 de ani, Franța, cu 33%, este mult sub media europeană, de 46%, și mult mai jos decît Danemarca și Germania (60%), Țările de Jos (62%) sau Suedia (69%). Ceea ce arată evident că vîrsta de pensionare influențează gradul de ocupare. Și în România se vorbește de peste 30 de ani de reforme. Rareori, politicienii au avut curajul să inițieze și să ducă pînă la capăt schimbări concrete în economie și pe plan social. În cele mai multe cazuri, reformele au fost ascunse după acorduri cu instituții financiare internaționale sau cu Uniunea Europeană. Politicienii români au crezut că în felul acesta vor fi absolviți de răspundere, că publicul va înțelege că „străinii” impun României schimbări condiționîndu-le, în același timp, de acordarea unor finanțări.
Prima reforma semnificativă a fost în perioada 1996-2000, atunci cînd companiile de stat înregistrau pierderi și datorii foarte mari, care riscau să blocheze economia. Situația financiară negativă fusese acumulată în perioada fostului guvern, condus de Nicolae Văcăroiu, dar problema a trebuit să fie rezolvată de următoarele guvernări, Victor Ciorbea, Radu Vasile și, parțial, Isărescu.
Coaliția politică de centru-dreapta a plătit din punct de vedere politic, dar a rămas în memoria publică precum politicienii care au închis sau privatizat întreprinderi de stat. Situația din anul 1996 făcea necesară o reformare a companiilor cu capital de stat. În loc ca oamenii politici care au avut curajul să reformeze o parte din firmele cu capital de stat să aibă o minimă recunoaștere măcar peste cîteva decenii, ei au parte și astăzi de oprobriu.
Aproape la fel stau lucrurile și în ceea ce privește gestionarea crizei economice din anii 2008-2009. Împrumutul luat de la Fondul Monetar Internațional pentru a apăra leul de posibilele ieșiri rapide de capital din țară este contestat și acum. Măsurile decise de Guvernul Boc, cea mai dură fiind aceea de reducere a salariilor bugetare cu 25%, sînt date și astăzi drept exemplu de cinism politic. De fapt, a fost vorba despre cutezanță politică, pentru că veniturile bugetare înregistrau o scădere vertiginoasă, iar măsura reducerii salariilor a salvat și posturile angajaților în sectorul public, și bugetul de stat.
Desigur, reformele neterminate aduc o oboseală socială. 30 de ani de reforme care nu se mai termină nu fac decît să îndepărteze cetățenii de ideea de schimbare. Reformarea unui domeniu ar trebui să aibă etape și termene precise. Ar trebui ca decidenții politici să comunice clar de ce este nevoie de reformă, ce se va schimba și unde va ajunge sistemul reformat. În felul acesta, reformele au mai multe șanse să fie înțelese și eventual susținute. Nu de toți și nu cu entuziasm, pentru că adversari ai reformei vor exista totdeauna.
Politicienii care inițiază reformele trebuie să fie oameni de stat. Să știe că vor pierde din punct de vedere politic, dar că economia sau țara vor avea de cîștigat. Pentru a duce reformele la bun sfîrșit este nevoie de o specie de politicieni pe cale de dispariție.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
