Reforma Justiţiei noastre

exerciţiu obligatoriu de pesimism Încă în primul an la Facultatea de Drept, am învăţat un adagiu al lui Ulpian pe care, apoi, l-am tot aprofundat pe parcursul studiilor juridice: res judicata pro veritate habetur, adică lucrul judecat, decizia judecătorului este adevărul. Acest "este" m-a tulburat mereu, cu atît mai mult cu cît latinescul habeo înseamnă şi "ţine loc de...", "în loc de de...", iar adagiul era adesea, cu bună acoperire lingvistică, tradus în sensul că lucrul judecat este prezumat că spune adevărul. La început, similitudinea dintre adevăr şi decizia definitivă a judecătorului m-a scandalizat - învăţam acest adagiu într-un timp în care judecătorii făceau să funcţioneze un sistem lipsit de credibilitate, temut, represiv, anume croit ca să servească aberanta justiţie socialistă. Apoi, "este" m-a preocupat în sens filozofic. Poate fi adevărul înlocuit cu un ceva, fie chiar şi cu o aproximaţie a sa, fără a comite eroarea capitală de a considera drept adevărat ceva ce poate fi o mare minciună? Putem crede liniştiţi în acest adagiu, fundamental pentru orice sistem juridic de 2.000 de ani încoace, în România de astăzi? În ultimii ani, chipul justiţiei noastre ni s-a înfăţişat adesea caraghios ca o mască de clovn sau oribil ca faciesul unui lepros. Prea adesea deciziile judecătorilor noştri ne scandalizează, ne exasperează, ne jignesc sentimentul natural al justiţiei. Atunci răspundem cu reforme. Dar reformele pe care le-au exersat toate regimurile politice postdecembriste, abia dacă reuşesc să menţină vie speranţa în sufletele cele mai optimiste şi nicidecum să producă o schimbare majoră în justiţie. Mai nou, avem un preşedinte care a abandonat limbajul ipocrit-respectuos, pe care oricine se exprimă public despre justiţie, îl practică de mulţi ani încoace. Vai, spun unii, dl Băsescu atacă pe judecători şi asta nu se face! Vai, mai zic aceiaşi, dl Băsescu adînceşte clivajul dintre judecători şi procurori şi nici asta nu se face! Să ne hotărîm, sîntem sau nu mulţumiţi de judecătorii noştri? Ei prestează un serviciu social, cel mai nobil şi cel mai responsabil, căci ei trebuie să ne desluşească adevărul. Nu e de mirare că, de vreo 10.000 de ani de cînd se face justiţie printre oameni, în primii 8.000 aceasta a fost treaba preoţilor, adică a celor care lucrează direct sub puterea divinităţii, şi abia de 2.000 de ani a început să fie treaba unor profesionişti laici. Avem ori nu încredere în ei? Apoi, să ne amintim că una din tarele sistemului judiciar comunist era tocmai buna conlucrare dintre judecători şi procurori. Conlucrau atît de bine sub puterea partidului unic, încît era de ajuns ca un procuror să scrie un rechizitoriu şi condamnarea era garantată. Cazurile în care se pronunţau achitări în vremea comunismului sînt citate în analele meseriei drept adevărate acte de disidenţă politică. Nu e normal. Eu vreau magistraţi care nu colaborează deloc cu procurorii, pentru că asta îl face pe magistrat independent şi pe procuror din ce în ce mai performant în munca lui. Nu mă nelinişteşte deloc un magistrat asmuţit împotriva procurorului. Dar mă revoltă un magistrat care conlucrează cu inculpatul cam aşa cum conlucra, înainte, cu procurorul. Sub puterea unui alt partid, de data aceasta. Un observator lucid al României noastre nu se miră că justiţia arată aşa cum arată, din moment ce adevărul este atît de dispreţuit pe la noi. La noi, atacul devastator asupra adevărului vine din două direcţii. Cel mai grav este cel din interior. Vreme de cincizeci de ani, s-a putut trăi numai spunînd în social ceva şi în privat altceva, într-o lume în care noi toţi am fost învăţaţi că adevărul dăunează supravieţuirii, că puterea face adevărul şi că adevărul e o şmecherie. Această lume nu a trecut prin nici o terapie după aceea, aşa că este o lume fatalmente condamnată să arate precum arată. Agresiunea împotriva adevărului vine şi din exterior, dintr-o Zeitgeist complet dementă: relativismul care ne spune că, de fapt, nu există un adevăr, ci mai multe, că fiecare om are adevărul lui şi că fiecare adevăr are egală legitimitate. Astfel, efortul colosal de a găsi adevărul este legitim înlocuit cu lenea "virtuoasă" de a exprima pur şi simplu păreri. Marea revoluţie a (post)modernităţii constă în aceea că expresia umorilor, frustrărilor, intereselor de moment şi a capriciilor a căpătat greutatea şi prestigiul obiectivităţii. Şi dacă vrem să fim corecţi, admitem că totul începe cu mult înaintea noastră, cu Hegel, care coboară obiectivitatea în social, răpind-o absolutului. În fond, reforma justiţiei nu are sens dacă nu este văzută ca o reformă a căilor noastre de a afla şi spune adevărul. Reforma justiţiei în România este compromisă pentru că se desfăşoară într-o ţară care nu pricepe importanţa capitală a adevărului. O lume care dispreţuieşte adevărul, aşa cum îl dispreţuieşte lumea românească de astăzi, este o lume departe de orice şansă de a fi justă, în sens judiciar. Dar dl Băsescu, vorbind pe şleau despre justiţie, comite totuşi o mare eroare. Domnia sa spune că a fost o greşeală acordarea inamovibilităţii şi independenţei judecătorilor înainte de a se face curăţenie în corpul magistraţilor. E de ajuns numai gîndul la această "curăţenie" şi mă înspăimînt. Cine ar fi făcut-o? Şi cum? Priviţi guvernările de după 1989, pe fiecare în parte, şi veţi încerca şi dumneavoastră această spaimă. Concluzia mea este dramatică. Eu cred că România de acum nu poate avea o justiţie mai bună decît cea pe care o are. Vinovaţi nu sîntem noi toţi, aşa cum adesea se spune despre toate nenorocirile acestei ţări, ci anume puternicii zilei care au continuat fără întrerupere după 1989 să-şi promoveze şi să-şi protejeze interesele personale prin presiuni asupra judecătorilor şi judecătorii care au acceptat, înjosindu-se, aceste presiuni.