Referendumul în democrațiile liberale
– vox populi vs vox caesaris –
În noaptea de 23 iunie 2016, pe Downing Street, la numărul 10, avea loc o petrecere restrînsă, cu multă şampanie la discreţia unui cerc de intimi ai premierului David Cameron. În ultimul său discurs din 21 iunie, o pledoarie pasionată pentru votul „Remain“, fostul şef al cabinetului le spusese britanicilor că un DA pentru ieşirea din UE va însemna recesiune economică, incertitudine şi consecinţe devastatoare pentru generaţii întregi de copii şi tineri. Cîteva ore mai tîrziu avea să plece din funcţie, emoţionat şi copleşit, purtînd pe umeri cea mai prăpăstioasă decizie a politicii britanice în secolul XXI.
Referendumul britanic „Remain vs. Brexit“ a readus în discuţie toate problemele asociate în teoria politică acestui instrument al democraţiei directe – adîncirea diviziunilor societale, diluarea responsabilităţii, manipularea campaniei într-o direcţie sau alta, invazia de fake news, dar şi iluzia unei voinţe generale orientate spre binele comun. El a fost declanşat de David Cameron într-un context politic în care tabăra „Remain“ avea un avans de zece procente în sondaje şi victoria părea sigură. Pe măsură ce zilele de campanie s-au scurs, diferenţa între opţiunile Brexit şi „Remain“ s-a topit. În ultima zi, speranţele pro-europene au rămase firave, dar în picioare. Pe măsură ce veneau rezultatele din fiefurile considerate pro-europene, de pildă Newcastle sau Sunderland, ne putem imagina că zîmbetele strategilor au îngheţat. La ora 4 după-amiază au venit şi rezultatele finale. După încă patru ore, David Cameron, cel care a declanşat referendumul pentru a închide gura euroscepticilor o dată pentru totdeauna, îşi depunea demisia. La o diferenţă de nici două procente, britanicii au ales democratic să părăsească UE, rata de participare fiind de 72%. Acum, preferinţele în sondaje stau exact pe dos, tabăra „Remain“ avînd un avantaj de patru puncte, însă guvernul nu renunţă la planurile de a duce la sfîrşit rezultatul referendumului din 23 iunie 2016.
Referendumul, la fel ca iniţiativa legislativă populară şi mecanismele de revocare a reprezentanţilor, este un instrument ce intră sub umbrela conceptului „democraţie directă“, pandantul democraţiei clasice reprezentative. Primul referendum propriu-zis din istoria Europei nu a fost, cum s ar spune astăzi, tocmai un model de bune practici. El a avut loc în Franţa, în anul 1802, cînd Napoleon şi-a întrebat supuşii dacă sînt de acord ca el să fie consul pe viaţă (!). 99% din cei care aveau drept de vot au confirmat schimbarea constituţională cerută de Napoleon Bonaparte. Unii consideră că acest prim eveniment nu a fost un referendum autentic, ci un plebiscit. Termenul din urmă semnifică un tip de consultare populară iniţiată de un lider autoritar sau un dictator pentru a-şi consolida legitimitatea populară. De obicei, considerăm, pe bună dreptate, că în regimurile nedemocratice voinţa poporului, vox populi, nu poate fi decît manipulată şi fabricată. Deşi distincţia conceptuală referendum/plebiscit nu este acceptată de toţi, e mai sănătos să folosim termenul „plebiscit“ cînd avem de-a face cu regimuri nedemocratice, fie ele hibride, autoritare sau totalitare. Ne păstrăm astfel încrederea într-un deziderat de participare civică şi separăm apele.
Instrumentele democrației directe şi, mai ales, referendumul par să redevină din nou la modă în politica actuală. Deși în ultimii ani s-a dezbătut pînă la saţietate Brexit-ul, multe alte referendumuri au trecut mai puţin observate. În secolul XXI, au avut deja loc 82 de referendumuri în Europa. În secolul trecut, cetăţenii Europei au participat la 181 de referendumuri, iniţiative populare şi plebiscite, fără a fi socotite aici referendumurile din Elveţia, care e un caz special. Există o tipologie a referendumurilor în funcţie de subiectul propus spre schimbare (referendumuri de modificare a Constituţiei, referendumuri de stabilire a integrării în raport cu o structură internaţională, Uniunea Europeană sau NATO) şi referendumuri pe o temă a politicii interne. Apoi, există, desigur, referendumuri consultative şi referendumuri obligatorii, fiecare stat european avînd prevederi legale specifice. Distincţia dintre iniţiativa populară şi referendum exprimă o tensiune implicită. În primul caz, cetăţenii preiau frîiele şi pun pe agenda publică un subiect de politică internă, mai ales cînd regimul trece printr-o criză de reprezentare.
Unii consideră instituţiile democrației directe un model mai viu, o transpunere organică a exprimării voinței populare. Teoria contractualistă a lui Rousseau şi apologia sa a voinţei generale este, măcar parţial, un vector explicativ pentru această poziţie. Un exemplu des invocat pentru consecvenţa cu care a apărat instituţia referendumului este fostul preşedinte al Franţei, Charles de -Gaulle. El afirma într-un discurs prezidenţial din anii 1960: „Prin ce metodă ar trebui o ţară să îşi exprime decizia? Eu răspund: prin metoda cea mai democratică, referendumul“. Diferenţa dintre marele om de stat francez şi alţi lideri politici, mai ales în democraţii nefuncţionale, este că De Gaulle a acceptat rezultatul referendumului şi şi-a depus demisia dupa eşecul din 1969, cînd a propus o reformă constituţională. Pentru multe voci, referendumul, ca mecanism instituțional, poate corija şi astăzi, măcar în teorie, derivele democrației actuale.
Alții rememorează însă istoria secolului XX pentru a ne aminti de cîte ori regimurile totalitare s-au „bucurat“ de susținerea populară. Subit, poporul nu mai este poporul ideal al democraţiei, respectiv o sumă de individualităţi raţionale, ci el devine o masă de manevră, o plebe. O serie întreagă de teoreticieni ai politicului au fost sceptici faţă de referendum, indiferent de tradiţia intelectuală din care au provenit. Unii, ca J. Stuart Mill, îl consideră potrivit doar pentru comunităţile mici. Alţii consideră că, în statele moderne, cetăţenii nu fac alegeri informate şi atunci „votează cu picioarele“. Cu alte cuvinte, că soarta unei decizii politice depinde nu de calitatea argumentelor, nu de tribunalul raţiunii, ci de curentele de opinie, de talent oratoric şi, de ce nu, de minciuni crase, aşa cum a fost cazul Brexit-ului. Referendumul pare una dintre temele accentuat divizive, ele fie sînt dispreţuite, fie elogiate. O relaţie de love and hate.
O cartografiere a întrebărilor privind referendumul relevă cît de multe întrebări nu au un răspuns, nici măcar unul temporar. Astfel, ipotezele sînt dacă acest mecanism instituţional este sau nu un factor al progresului sau al menţinerii statu quo-ului, ce variabile determină succesul sau eşecul unui referendum, de ce recurge executivul la această supapă a sistemului politic, ce se întîmplă cu responsabilitatea politică. Nu în ultimul rînd, ne întrebăm ce semnificaţie are proliferarea referendumurilor în politica europeană. Numărul lor a crescut constant şi puţine studii acoperă fenomenul.
O întrebare recurentă este dacă referendumurile constituie o ameninţare serioasă pentru democraţiile liberale. Cu alte cuvinte, vox populi (vocea poporului) şi vox caesaris (vocea cezarului) pot submina edificiul drepturilor şi libertăţilor individuale? De multe ori da, alteori nu. În Elveţia, o democraţie consolidată astăzi, instituţia referendumului este responsabilă de amînarea dreptului femeilor de a vota pînă în 1971. Pe 7 februarie 1971, 66% din electorat a fost de acord, într-un final cu peripeţii, că drepturile electorale ale femeilor trebuie recunoscute. Un referendum similar a fost ţinut şi în 1959, cînd, în pofida consensului elitei politice din Elveţia, 67% din cetăţeni au votat împotriva acordării drepturilor electorale pentru femei. Anterior, liberalizarea dreptului de a vota în Elveţia a fost un proces lent şi etapizat, evreii, femeile, criminalii, persoanele cu datorii sau cu „reputaţie proastă“ fiind excluşi de la vot. Pe de altă parte, în Irlanda, infamul articol 8 al Constituţiei, care interzicea avortul, a fost abrogat abia în 2018, cu 70% în favoarea eliminării interdicţiei din legea fundamentală. Rezultatul a fost salutat ca un pas important în evoluţia politică şi liberalizarea Irlandei.
În România au avut loc, în ultima sută de ani, nu mai puţin de zece referendumuri şi plebiscite. Carol al II-lea, Antonescu şi Ceauşescu au folosit plebiscitul pentru falsificarea legitimităţii populare şi justificarea nopţii totalitare a României. După 1989, doar două referendumuri şi-au atins obiectivele, cel privind validarea Constituţiei din 1991 şi, apoi, în 2003, consultarea privind reforma constituţională. Referendumul din 2003 a reuşit graţie (sic!) unui număr de prestidigitaţie politică, de care ne e ruşine să ne amintim.
O precondiţie a utilizării referendumului într-un context politic întruneşte un consens major, anume: consultarea populară ar depinde de nivelul de educaţie civică şi politică al unei societăţi. Rămîne o întrebare deschisă ce înseamnă un ideal rezonabil de educaţie civică, la doar cîteva cicluri de procese democratice, aşa cum e cazul României. Vox populi, îmbrăţişată fără rezerve şi moderaţie, reaprinde temerile privind dictatura majorităţii, un subiect clasic al tradiţiei libertăţii. În regimurile dictatoriale, vox populi şi vox caesaris se suprapun perfect, reamintind dramele politice ale secolului XX. În democraţiile fragile, deficitul de cultură politică şi polarizarea mass-media, alături de explozia de fake news-uri, pot adînci scepticismul faţă de acest instrument al democraţiei directe.
Alexandru Gabor este publicist, are un doctorat în ştiinţe politice, a predat în două departamente de ştiinţe politice. Acum lucrează în sectorul neguvernamental.
