Recviem pentru un imperiu
Printre multele și binemeritatele omagii aduse reginei Elisabeta a II-a, un aspect al domniei sale de 70 de ani a rămas în umbră: rolul ei ca monarh a 15 regate – printre care Australia, Noua Zeelandă și Canada. Ea se afla totodată în fruntea Comunității Națiunilor (Commonwealth), un grup de 56 de țări, majoritatea republici.
Această comunitate de state independente, aproape toate foste teritorii ale Imperiului Britanic, a fost esențială pentru menținerea, în perioada post-imperială, a unei „conexiuni britanice” pe întinsul întregului mapamond. Dacă această legătură e o simplă reminiscență istorică, dacă are vreo importanță reală pentru relațiile internaționale sau dacă va supraviețui, și pentru cîtă vreme, morții reginei, au devenit subiecte de interes major, mai ales în contextul retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană.
În epoca Pax Britannica din secolul al XIX-lea, Marea Britanie și-a exercitat puterea asupra întregii lumi de una singură. Soarele nu apunea niciodată pe întinsul Imperiului Britanic: marina britanică stăpînea mările, finanțele britanice dominau piețele lumii, iar Marea Britanie menținea echilibrul european al puterii. Această epocă a „splendidei izolări” – care nu a fost nicicînd atît de splendidă sau de izolată precum o descriau cărțile de istorie – s-a încheiat odată cu Primul Război Mondial, care a avariat grav statutul de mare putere al Marii Britanii, consolidînd totodată alți pretendenți la acest rol.
După ce rezultatele Primului Război Mondial au fost confirmate de cel de-al Doilea Război Mondial, politica externă a Marii Britanii s-a axat pe doctrina celor „trei cercuri”. Influența Angliei în lume se bizuia pe „relația sa specială” cu SUA, pe poziția de lider al Comunității Națiunilor (succesoarea imperiului) și pe poziția sa în Europa. Participînd la aceste cercuri care se suprapun și se consolidează reciproc, Anglia putea spera să-și extindă puterea hard (coercitivă) și soft(diplomatică), și să atenueze efectele „împuținării” sale militare și economice.
Diferitele guverne britanice au pus accente diferite pe cele trei roluri jucate de Marea Britanie. Un rol în permanență important era relația cu SUA, care datează din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd americanii au asigurat supraviețuirea militară și economică a Angliei – o lecție care nu a fost uitată niciodată. Anglia va fi partenerul loial al SUA în toate inițiativele globale ale acestora; în schimb, Anglia va avea parte de un surplus american de benevolență de care nici o altă țară străină nu beneficiază. Dincolo de logica ei pragmatică, o conexiune atît de trainic clădită nu poate fi concepută în lipsa limbii și istoriei imperiale comune.
Istoria imperială e o componentă esențială și a celui de-al doilea cerc. Imperiul Britanic din 1914 a devenit, în 1931, Comunitatea Națiunilor Britanice și, în cele din urmă, Comunitatea Națiunilor, cu regina ca șef onorific. Puterea de influență a Comunității constă în acoperirea ei globală. Păstrînd conturul Imperiului Britanic, Comunitatea era unica organizație mondială (în afară de Organizația Națiunilor Unite și de agențiile ei) care cuprindea fiecare continent.
Comunitatea Națiunilor a menținut conexiunea britanică în două moduri. În primul rînd, a funcționat ca un bloc economic, pe durata sistemului preferințelor imperiale adoptat în 1932 și pe întinsul zonei lirei sterline formalizată în 1939, ambele supraviețuind pînă în anii 1970. În al doilea rînd și, poate, în mod mai durabil, caracterul declarat multirasial al Comunității, sprijinit de regină cu atîta ardoare, a contribuit la atenuarea atît a tensiunilor globale rezultate din naționalismul etnic, cît și a șovinismului etnic din „țara-mamă”. Anglia multiculturală e expresia logică a vechiului imperiu multicultural.
Veriga europeană era cea mai slabă și a fost prima care a cedat. Asta deoarece rolul istoric al Marii Britanii în Europa a fost unul de tip negativ: acela de a preveni lucruri care i-ar putea pune în pericol securitatea militară și viața economică. În acest scop, ea s-a opus tuturor încercărilor de a crea o putere continentală capabilă să formeze o punte peste Canalul Mînecii. Europa se afla la doar 20 de mile distanță, iar politica britanică a trebuit să vegheze mereu cu vigilență ca neajunsurile să nu răzbească pînă în Anglia.
John Maynard Keynes a formulat sugestiv acest etern sentiment britanic al înstrăinării față de Continent. „Anglia încă se află în afara Europei”, scria el în 1919. „Trepidațiile mute ale Europei nu ajung pînă la ea: Europa e în altă parte, iar Anglia nu e plămădită din același trup și sînge.” Liderul laburist Hugh Gaitskell a evocat memorabil acest sentiment de separare atunci cînd, în 1962, a mizat pe cartea Comunității Națiunilor, îndemnîndu-și partidul să nu abandoneze „o mie de ani de istorie” alăturîndu-se Comunității Economice Europene (CEE).
Politica britanică față de Europa a vizat dintotdeauna prevenirea apariției unei a „Treia Forțe” independente de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord condusă de SUA. Charles de Gaulle și-a dat seama de acest lucru, opunîndu-se în 1963 primei aplicații de aderare la CEE a Marii Britanii, pentru a preveni aducerea unui „cal troian” american în Europa.
Chiar dacă prim-ministrul Tony Blair voia ca Marea Britanie să fie „inima” Europei, Anglia și-a continuat vechiul joc politic și în interiorul UE, din 1974 pînă în 2021. În această perioadă, singurul prim-ministru cu adevărat european în spirit a fost Edward Heath. În rest, guvernele britanice au urmărit să maximizeze, pentru Anglia, beneficiile din domeniul comerțului și turismului, minimizînd pericolele contaminării politice. Astăzi, nu e de mirare că Anglia se alătură SUA pentru a proiecta puterea NATO în Europa de Est, peste torsul chinuit al UE.
Marii Britanii i-au rămas, așadar, doar două cercuri. După Brexit, moștenirea reginei este clară. Datorită poziției sale oficiale și calităților ei personale, regina a menținut Comunitatea Națiunilor ca pe un posibil vehicul de propagare a ceea ce a mai rămas din puterea hard a Marii Britanii, precum alianțele militare din Pacificul de Sud. Și, indiferent de ce s-ar putea spune despre puterea hard a Angliei, puterea ei soft – oglindind relațiile ei comerciale, prestigiul ei cultural în Asia și în Africa, și ideea multiculturalismului – e un bun public global, într-o epocă a conflictelor etnice, religioase și geopolitice tot mai intense.
Mă întreb dacă cele două cercuri rămase pot compensa absența Marii Britanii din cel de-al treilea. Întrebarea care rămîne este în ce măsură durabilitatea Comunității Națiunilor a depins strictamente de longevitatea regretatului monarh și în ce măsură va putea fi ea menținută de succesorul reginei.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick, a fost director neexecutiv al companiei petroliere private rusești PJSC Russneft, din 2016 pînă în 2021.
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
