Recompensarea speranței

Prin acordarea Premiului pentru Pace pe 2009 lui Barack Obama, Comitetul Nobel şi-a asumat un mare risc. Chiar dacă Obama are în mod evident tendinţe pacifiste, preşedintele Statelor Unite conduce cea mai mare putere militară de pe glob, care încă poartă războaie în Afganistan şi Irak. Avînd în vedere toate acestea, alegerea nu apare drept una atît de evidentă. Observatori de pretutindeni au criticat Comitetul Nobel pentru acordarea acestui premiu lui Obama, ca recompensă doar pentru o retorică elevată. Cred însă că acest gen de critică este pervers, inadecvat şi deci dăunător. Pentru că el condamnă speranţa ca nefiind altceva decît nişte vorbe efemere. În politică, vorbele pot încă să aibă rol de acţiuni. De exemplu, discursul lui Obama de la Cairo din cursul acestui an a contribuit, cel puţin, la schimbarea climatului relaţiilor dintre lumea musulmană şi America. Cuvintele adresate de Obama Iranului poate că nu şi-au arătat încă roadele, dar discuţiile cu Iranul au fost reluate, iar Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică va trimite inspectori la instalaţiile nucleare de lîngă Qom, care pînă luna trecută erau secrete. Tot unor cuvinte " două declaraţii urmate de o conversaţie " schimbate între Obama şi preşedintele Rusiei, Dimitri Medvedev, se datorează şi iniţierea unui program comun de dezarmare nucleară. Rezultatul acestui efort urmează a fi prezentat la conferinţa de revizuire a Tratatului de Non-proliferare Nucleară, din primăvara anului viitor. Aproape oricine ştie că pericolul proliferării armelor nucleare poate fi redus, eventual chiar eliminat, doar prin acţiuni concertate din partea comunităţii internaţionale. Nici o ţară nu poate gestiona acest proces pe cont propriu. Aşa că pasul făcut de preşedinţii Obama şi Medvedev e esenţial, iar premierul britanic Gordon Brown, care are şi el în vedere mari reduceri ale arsenalului nuclear al Marii Britanii, s-a raliat în mod public la această iniţiativă. În ciuda tăcerii sale, există indicii că şi China priveşte cu ochi buni acest proces. Şi, desigur, Franţa trebuie să-şi dezvăluie propria poziţie în ce priveşte dezarmarea nucleară. Pentru că, în acest caz crucial, acţiunile trebuie să urmeze cuvintele. Dar dacă viitorul diplomatic în ce priveşte dezarmarea nucleară se înfăţişează promiţător, nu la fel se întîmplă cu alte domenii. De exemplu, dialogul cu Iranul şi cu lumea musulmană în general rămîne dependent de rezolvarea conflictului israeliano-palestinian, a cărui persistenţă poluează orice discuţie şi împiedică progresele în negocieri. Protagoniştii acestui conflict rămîn puternic divizaţi. Atît în Israel, cît şi în teritoriile palestiniene, conducerea politică e foarte slabă. Faptul că în Israel o majoritate parlamentară încă permite expansiunea aşezărilor " construirea a 200 de noi clădiri de locuit a fost autorizată recent, în ciuda avertismentelor din partea preşedintelui Obama " înseamnă că aceia care subminează ideea păcii sînt în continuare activi. Continuînd expansiunea aşezărilor, Israelul lasă gradual tot mai puţin loc pentru crearea unui stat palestinian viabil, un stat care necesită teritorii învecinate şi unificate. Este ceva criminal în hotărîrea unor forţe israeliene de a distruge această ocazie şi ceva tragic în neputinţa restului societăţii israeliene de a împiedica acest lucru. Elie Barnavi, fostul ambasador al Israelului în Franţa, tocmai şi-a publicat o importantă carte intitulată Astăzi sau poate niciodată, cu subtitlul Pentru o pace americană în Orientul Apropiat. Studiul său reliefează întregul declin al situaţiei şi dificultăţile crescînde ale ajungerii la o pace stabilă. El se agaţă de speranţa evocată de Obama şi de faptul că acesta, spre deosebire de cei doi predecesori ai săi, nu a aşteptat pînă în ultimul an al mandatului său abordarea acestei probleme. Chestiunea aceasta a devenit chiar mai serioasă, de cînd suspendarea extinderii aşezărilor (care e cheia oricăror discuţii de pace) nu mai e sprijinită de Israel. Efectul este că am intrat într-o perioadă dificilă, pentru că îndeplinirea speranţelor exprimate de Obama va necesita o creştere a presiunii americane asupra Israelului, o postură care e nepopulară. Dar dacă nu se întîmplă nimic, vom avea de-a face inevitabil cu un alt eşec. În logica acestei argumentări, Nobelul acordat lui Obama vine prea devreme, pentru că fapt încă nu s-a întîmplat nimic. Pe de altă parte, premiul întăreşte vizibilitatea, autoritatea şi legitimitatea internaţională a iniţiativei americane de pace. Nu e încă totul spus şi făcut iar succesul rămîne posibil. Comitetul Nobel şi-a asumat un mare risc pentru că n-a recompensat o contribuţie recunoscută. Dar riscul a meritat, pentru că pacea e greu de atins şi trebuie hrănită cu speranţă. Michel Rocard, fost prim-ministru al Franţei, este lider al Partidului Socialist şi membru al Parlamentului European traducere de Andrei MANOLESCU Copyright: Project Syndicate, 2009 www.project-syndicate.org