Recitiri, retrăiri

Admiţînd că nu au secat de tot, există - cred - două motive pentru care autorii se autocitează. Primul, despre care pot să vorbesc în cunoştinţă de cauză, este vanitatea. Ce plăcere mai mare există decît să vezi că o vorbă de-a ta, mai veche, se potriveşte de minune prezentului? V-am spus eu! este victoria ta supremă asupra celorlalţi, este momentul în care alpinistul înfige steagul pe Everest. Al doilea motiv, pe care îl simt plauzibil, deşi nu l-am experimentat vreodată, este lenea. Pur şi simplu, la un moment dat, ţi-e lene să mai produci ceva. Şi, atunci, revii la producţii din timpuri mai industrioase. În fine, mai există şi o a treia cauză, exterioară totuşi autorului: puterea strivitoare a unui dead-line. Eşti prins cu treabă, nu ai răgaz nici o clipă pentru idei noi şi producţie proaspătă şi, ca să livrezi la termenul fatal, citezi amplu din lucruri mai vechi. Mă grăbesc să spun că nu e nimic rău aici: în fond, autorul nu plagiază şi nu trişează, reafirmă o creaţie a lui şi anunţă de la început că o face. Iar rezultatele sînt, uneori, spectaculoase: Rossini, presat de dead-line, a luat uvertura de la o operă anterioară, Elisabeta, regina Angliei - care era adusă cu minore modificări dintr-o altă operă, încă mai veche, Aureliano în Palmira - şi a lipit-o rapid de noua operă la care lucra de zor, Bărbierul din Sevilla. Aşa a ieşit una din minunăţiile sonore ale lumii. Belcantistul avea 24 de ani, era în plină şi uimitoare putere creatoare, lucra fervent - deci nu poate fi vorba despre lene. Ceea ce îl presa era o anumită dată dintr-un contract pe care îl semnase, pentru care încasase banii pe care - aşa era el! - îi cheltuise deja în chefuri straşnice. Dar practica autocitării în muzică nu e deloc specifică grăbitului Rossini. Mozart, înainte de el, şi Beethoven, cam în acelaşi timp, practicau autocitarea. Ei bine, această introducere are un singur scop. Încerc să scuz micul exerciţiu de vanitate de la care nu mă pot abţine, acum, lîngă brad, cu un pahar de vin în mînă. Recitesc însemnări răzleţe de prin jurnalele mele, din acest an. Iată, de pildă, una dintre ele, din ianuarie 2007: "Există o poetică ascunsă în ziua de 1 ianuarie care se prelungeşte apoi, în forme tot mai diluate, în zilele care urmează, pînă cînd, pe la jumătatea lunii ianuarie, dispare cu totul. Oamenii o resimt ca pe o lene plăcută, ca pe o dispoziţie largă şi fără obiect, ca şi cum sufletele le-au fost cuprinse într-un orizont clar şi întreg". Dar atunci, în ianuarie 2007, nu eram cu totul cuprins de reverie. Aveam şi grija ţării, ca să zic aşa: "Am plecat de acasă cu paşaport şi m-am putut întoarce fără! Cu cîteva zile înainte de Crăciun am plecat în spaţiul Uniunii Europene. La cîteva zile după Revelion, am revenit acasă, tot în spaţiul UE. Am o nostalgie şugubeaţă. Am plecat dintr-o ţară care nu mai există: România din afara UE. Îmi tot repet aceste lucruri în minte, încercînd să le aflu emoţia, să le simt unicitatea istorică. Degeaba. Nimic nu se mişcă în mine. Nu am putut urmări felul în care s-au petrecut în România aceste coincidenţe stranii - căci stranii sînt! - între Anul Nou şi aderarea la UE. În acele zile eram la Palma de Mallorca, departe de ziarele româneşti, departe de Realitatea TV şi de Antene. Fără ştiri, ai impresia că evenimentele nici nu se petrec. Un prieten îmi spune că în ziarele germane se scrie totuşi de bine. Nici asta nu mă mişcă. Am dorit cu atîta ardoare această aderare la UE, am scris în favoarea celebrării ei cînd euroscepticii penibili de Dîmboviţa mîrîiau nemulţumiţi şi acum, iată, nu pot să schiţez vreun gest de fericire. Îmi spun că, în fond, totul depinde de conjunctură. În piaţa aceasta caldă din mijlocul insulei mediteraneene, nu te poţi bucura la fel ca în Piaţa Universităţii. Distanţa (poţi să-i spui şi Ťperspectiva») modifică totul. În prima mea zi de cetăţenie europeană, învăţ încă o dată, pentru a mia oară, relativismul". În acest an, poate mai mult decît în oricare dintre cei anteriori, mi-am cunoscut mai bine vîrsta. Pînă acum, vîrsta mi se părea un detaliu al identităţii, la fel de exterior precum adresa ori CNP-ul. Anul acesta, vai!, am înţels că vîrsta reverberează în cea mai adîncă intimitate. Dintre primele mele experienţe de acest gen, iată o însemnare: "Citesc în EVZ că bărbaţii de 35-45 de ani sînt cele mai triste creaturi. Sondaje şi studii au dus la concluzia că bărbatul de vîrsta mea atinge, legic, un nivel de tristeţe şi un sentiment de neîmplinire vecin cu depresia. În aceeaşi zi, mai aflu că mortalitatea cea mai ridicată la bărbaţi este cauzată de atacul de cord (28%) şi că vîrsta cea mai expusă este între 35 şi 65 de ani. Dacă scap de infarct, mă pîndeşte cancerul. 25% dintre bărbaţi mor de cancer, iar vîrsta de risc maxim, aţi ghicit, include şi vîrsta mea. Ţintele cumplitei boli sînt plămînii (mă întreb dacă ritmul meu de fumat zilnic, cam 5-6 ţigări, înseamnă că sînt fumător, căci fumătorii sînt ca şi condamnaţi, după statistici), iar dacă scapi de plămîni, prostata (asta totuşi, ceva mai tîrziu) şi colonul. Statistica mă avertizează: am trecut de 35 de ani, am intrat în Iad. Scapă cine poate!". Şi încă una, două luni mai tîrziu: "Citesc că portretul-robot al restanţierului la credite bancare arată aşa: bărbat, 35-40 de ani, domiciliat în Bucureşti. Adică, iarăşi, eu!". Am început să iau statisticile personal. Anul acesta, vîrsta s-a insinuat în viaţa mea. C. îmi spune că se va ţine ca rîia de capul meu încă vreo 40 de ani. Apoi, chiar nu mai contează. Ca în cea mai fragedă pruncie...