Războiul lui Winnie the Pooh (I)

Informal, șefii Partidului Comunist Chinez ar trebui să se retragă după împlinirea vîrstei de 69 de ani. Xi Jinping, proaspăt reales pentru a treia oară în fruntea partidului, are exact 69, dar nici o intenție să se retragă. Din contra, planurile sale pentru construirea socialismului cu caracteristici chinezești se întind pe o perioadă nelimitată. „Noua noastră călătorie este una lungă, plină de glorii și vise. Foaia de parcurs a fost desenată, semnalul a fost dat. Trebuie să mergem înainte cu hotărîre și să ne străduim să creăm un viitor și mai luminos”, a spus Xi la finalul congresului PCC de la Beijing.

La ce anume glorii și vise se gîndește dictatorul chinez e neclar. În absența informațiilor necosmetizate de aparatul de stat de la Beijing, orice analiză privind intențiile conducerii chineze are în ea o doză de echivoc similară poate doar cu tentativele kremlinologilor din secolul trecut care ghiceau în fotografii modificate și în limbajul de lemn al ziarelor sovietice temperatura din interiorul structurilor de putere de la Moscova. Nu foarte eficient, pentru că puțini dintre ei au putut prevedea prăbușirea bruscă și ireversibilă a colosului comunist. 

În privința Chinei contemporane, rămîn totuși cîteva fapte care nu pot fi contestate. Primul și cel mai important e că decadele de creștere economică rapidă se cam apropie de final. China încă crește, însă ritmul năucitor din anii trecuți e deja istorie. Planificarea atentă și prudența predecesorilor lui Xi au oferit Chinei posibilitatea de a ridica sute de milioane de oameni din sărăcie și de a transforma țara într-un gigant economic imposibil de ignorat. Administrarea acestui succes se dovedește dificilă. Bazat în bună măsură de forța de muncă ieftină și pe importul (furtul) de tehnologie occidentală, miracolul economic chinez și-a atins limitele în ceea ce este probabil cel mai nefericit moment pentru societatea chineză. Unul dintre efectele principale ale pandemiei de COVID-19 este acela că marile companii încep să reanalizeze riscurile pentru lanțurile logistice și încearcă să mute producția mai aproape de piețe. Al doilea efect este strania strategie „COVIDzero” a Guvernului chinez. Asta înseamnă, pe scurt, că la apariția oricărui caz de îmbolnăvire autoritățile decid restricții draconice care vizează uneori orașe sau regiuni cu zeci de milioane de oameni. Efectele asupra economiei sînt directe, dure și în toate cazurile negative.  Cît privește obiectivul asumat în denumirea ei, strategia nu a dat cine știe ce rezultate pînă acum, cazurile continuă să apară. A provocat însă apariția unor mișcări de protest (o raritate în China). 

În altă ordine de idei, viziunea rigidă a lui Xi referitoare la rolul partidului în societate a făcut ca împotriva celor mai de succes companii chinezești să se ia măsuri de reinstaurare a controlului politic. În companiile emblematice chineze, uneori mai conectate la Occident decît la învățăturile lui Mao, s-au întors responsabilii politici care trebuie să supravegheze implementarea directivelor conducerii de stat și de partid. Tentativele managerilor și proprietarilor acestor companii de a-și manifesta autonomia au fost înăbușite – un caz emblematic este cel al fondatorului Alibaba, Jack Ma, un fel de Mark Zuckerberg chinez. Controlul asupra acestor giganți are un efect încetinitor pentru inovație și noi investiții. Văzut din afară, acesta arată ca un autogol, văzut din China e un gest politic esențial pentru a preveni constituirea unui pol de putere care riscă să devină o amenințare pe termen mediu. La toate astea se adaugă și o criză majoră în sectorul construcțiilor, unde companii uriașe care au beneficiat de finanțări masive din băncile statului nu își mai pot plăti datoriile. Evoluția lor e urmărită cu îngrijorare nu numai de Guvernul Chinei, ci și de piețele externe care se tem de un efect de domino în cazul în care acestea vor intra în faliment. 

Dincolo de economie, sînt ambițiile istorice. Judecînd după numirile în funcții politice și militare de la congres, Xi Jinping nu face nici un secret din ambiția de a recupera Taiwanul în timpul vieții sale. Problema e că președintele Joe Biden a spus în mai multe rînduri că orice anexare prin mijloace violente a insulei va primi un răspuns militar din partea Washington-ului. Altfel spus, Ucraina nu e, cel puțin deocamdată, un exemplu din care să fie trase concluzii. Acolo nu sînt soldați americani. În Taiwan probabil vor fi. De altfel, atitudinea ultimilor trei președinți americani a fost surprinzător de consecventă: China este cea mai mare amenințare la adresa actualei ordini mondiale. Și asta se vede în acțiunile Guvernului american. Cel mai recent, administrația Biden a decis să restricționeze și mai mult exporturile de tehnologie de ultimă oră către companii din China și a interzis americanilor să activeze în sectoare ale economiei chineze care au legătură cu industriile viitorului. Asta are deja efecte asupra competitivității acestor companii și asupra ambițiilor de dominație mondială ale lui Xi Jinping. Ultimele date arată că importul de cipuri pentru aceste industrii a scăzut drastic. Cel mai mare producător mondial de cipuri este… Taiwanul.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ