Război pentru Taiwan?
E oare posibil un război între SUA și China pentru Taiwan? China privește insula aflată la 90 de mile (145 de kilometri) de coastele ei ca pe o provincie renegată, iar președintele Xi Jinping a ridicat problema recent, la cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist Chinez (PCC). Chiar dacă Xi a declarat că preferă reunificarea pe cale pașnică, obiectivul său e clar, și el nu exclude recursul la forță. Între timp, în Taiwan, procentul celor care se consideră integral taiwanezi continuă să depășească procentul celor care se consideră chinezi și taiwanezi deopotrivă.
SUA au încercat vreme îndelungată să descurajeze inițiativa Taiwanului de a-și declara oficial independența și să împiedice China să facă recurs la forță împotriva insulei. Dar capacitățile militare ale Chinei au sporit, iar președintele SUA Joe Biden a declarat deja de patru ori, în împrejurări diferite, că SUA ar apăra Taiwanul. De fiecare dată, Casa Albă a oferit ulterior „lămuriri“, subliniind că politica „o singură Chină“ a Americii nu s-a schimbat.
Dar China consideră că recentele vizi-te americane la nivel înalt în Taiwan șu-brezesc această politică. China a re-ac-ționat la călătoria în Taiwan a purtătorului de cuvînt al Casei Albe Nancy Pelosi din august, lansînd rachete în apropierea coastelor taiwaneze. Ce se va întîmpla dacă reprezentantul Kevin McCarthy devine purtătorul de cuvînt al Casei Albe – mai nou, sub control republican – și‑și duce la capăt amenințarea de a vizita insula în fruntea unei delegații oficiale?
Cînd președintele SUA Richard Nixon a vizitat China pentru a-l întîlni pe Mao Zedong în 1972, ambele țări aveau interesul comun de a contrabalansa puterea sovietică, deoarece ambele vedeau în URSS problema lor cea mai mare. Acum însă China și Rusia constituie o comunitate de interese, ambele țări văzînd în SUA principala lor problemă.
Și totuși, Nixon și Mao nu au căzut de acord în privința problemei taiwaneze și au recurs la o modalitate de a amîna discuția. SUA au acceptat revendicarea potrivit căreia oamenii de pe ambele maluri ale strîmtorii Taiwan erau chinezi și a recunoscut doar „o singură Chină“: Republica Populară Chineză de pe continent, nu Republica Chineză din Taiwan. Cele două părți au creat un răgaz pentru ceea ce succesorul lui Mao, Deng Xiaoping, numea „înțelepciunea generațiilor viitoare“. Asta ne amintește de fabula despre un prizonier medieval care își amînă execuția promițînd că-l va învăța pe calul regelui să vorbească. „Cine știe“ – spune el –, „poate că regele va muri, poate că va muri calul sau, poate, calul va învăța să vorbească“.
China și SUA au beneficiat de pe urma acestui răgaz vreme de cinci decenii. După vizita lui Nixon, strategia Americii a fost să angreneze China, în speranța că un comerț înfloritor și o creștere economică vor promova clasa de mijloc și vor duce la liberalizare. Astăzi, acest scop poate suna excesiv de optimist, dar politica SUA nu a fost întru totul naivă. Ca măsură de siguranță, președintele Bill Clinton a reafirmat tratatul de securitate SUA-Japonia în 1996, iar succesorul său, George W. Bush, a îmbunătățit relațiile cu India. În plus, la începutul acestui secol, în China au existat cîteva semne de liberalizare. Dar Xi a înăsprit controlul PCC asupra societății civile și a unor regiuni precum Xinjiang și Hong Kong, și și-a anunțat ambiția de recîștiga Taiwanul.
Relațiile SUA cu China se află acum în punctul cel mai de jos din ultimii cincizeci de ani. Unii îl învinuiesc pe fostul președinte Donald Trump. Dar, istoric vorbind, Trump a avut mai degrabă rolul unui băiețel care a turnat gaz pe un foc deja existent. Liderii chinezi sînt cei care au aprins acest foc, prin manipularea mercantilă a sistemului comercial internațional, prin furtul și transferul forțat de proprietate intelectuală occidentală și prin militarizarea insulelor artificiale din Marea Chinei de Sud. Reacția SUA la toate acestea a fost una transpartinică: Biden s-a întîlnit față în față cu Xi abia la finalul celui de-al doilea an de mandat – la recentul summit G20 din Bali.
Obiectivul american rămîne să împiedice China să facă recurs la forță împotriva insulei și să-i descurajeze pe liderii taiwanezi să declare independența de jure a țării. Unii analiști numesc această politică „ambiguitate strategică“, dar ea ar putea fi descrisă și ca „dublă descurajare“. În lunile de dinaintea asasinării sale, fostul prim-ministru japonez Abe Shinzo a insistat ca SUA să se angajeze mai ferm în apărarea Taiwanului. Dar alți experți se tem că o astfel de schimbare a abordării politice ar provoca o reacție din partea Chinei, deoarece ar elimina ambiguitatea care le permite liderilor chinezi să aplaneze sentimentele naționaliste.
Dar cît de probabil e un conflict? Șeful operațiunilor navale SUA avertizează că puterea navală în creștere a Chinei ar putea-o tenta să acționeze curînd, din convingerea că timpul nu e de partea ei. Alții cred că eșecul președintelui rus Vladimir Putin în Ucraina a determinat China să fie mai precaută și să aștepte pînă după anul 2030. Chiar dacă R.P. Chineză evită o invazie totală și încearcă doar să forțeze Taiwanul printr-o blocadă sau capturînd o insulă din largul coastelor taiwaneze, o coliziune între nave sau avioane ar putea răsturna rapid situația, mai ales dacă s-ar solda cu pierderi de vieți omenești. Dacă SUA reacționează, înghețînd active chinezești sau invocînd Trading with the Enemy Act [lege americană care interzice comerțul cu inamicii SUA pe timp de război, intrată în vigoare în 1917 – n. trad.], cele două țări ar putea aluneca într-un război rece real (nu metaforic) sau chiar într-un război cald.
În absența problemei taiwaneze, re-la-ția SUA-China s-ar încadra în modelul unei „competiții strategice dirijate“, după cum o numea fostul prim-ministru australian Kevin Rudd. Cele două țări nu reprezintă un pericol una față de cealaltă, cum a fost cazul Germaniei lui Hitler în anii 1930 sau al Uniunii Sovietice staliniste, în anii 1950. Nici una dintre ele nu își propune să o cucerească pe cealaltă – și nici nu ar putea. Dar un eșec în gestionarea problemei taiwaneze ar putea transforma acest conflict într-unul existențial.
SUA ar trebui să descurajeze în continuare independența formală a Taiwanului, contribuind în același timp la transformarea Taiwanului într-un „porc spinos“ greu de înghițit. Și ar mai trebui să colaboreze cu aliații săi, pentru a consolida disuasiunea navală în regiune. Dar trebuie să evite provocările fățișe și vizitele care ar putea determina China să-și accelereze posibilele planuri de invazie. După cum și-au dat seama Nixon și Mao cu multă vreme în urmă, strategiile și acordurile diplomatice prin care se cîștigă timp sînt cît se poate de avantajoase.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).
© Project Syndicate, 2022
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
