Război, diplomaţie şi proiect

"Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace" " este o faimoasa aserţiune a lui Clausewitz, citată dintr-o carte socotită clasică deopotrivă pentru studiile militare şi diplomatice, Despre război. Pe cît pare de clară, aşa, ruptă din context, pe atît devine mai greu de descifrat această propoziţie dacă este plasată în contextul analizei clausewitziene a războiului. Pentru Clausewitz, războiul este reunirea a trei elemente: emoţiile violente, jocul subtil al şansei şi al probabilităţii, calculul raţional. Cu alte cuvinte, psihologie pură, plus destin (Dumnezeu, cum ar spune credincioşii, hazardul, cum ar spune liber-cugetătorii), plus raţiune. Războiul solicită, aşadar, toate straturile ontologice. Nu este mai puţin adevărat că politica coboară şi ea din toate aceste paliere. Politica şi războiul au, aşadar, aceeaşi alcătuire. Diferă numai dozajul ingredientelor. În cazul războiului, emoţia violentă primează. În cazul politicii, raţiunea. Destinul este, evident, un mister total care se sustrage analizei de orice tip. În orice caz, ideea că politica/diplomaţia nu este ceva cu totul diferit de război a făcut carieră serioasă. 120 de ani după publicarea cărţii lui Clausewitz, faimosul diplomat american George F. Kennan spunea şi el că "nu aveţi idee cît de mult ajută la politeţea diplomaţiei cînd ai o mică şi liniştită forţă armată în spate". Cu alte cuvinte, contrar prejudecăţii de astăzi care spune că diplomaţia şi războiul sînt termenii unui binom antagonic, diplomaţia şi războiul sînt strîns legate " nici una nu înseamnă sfîrşitul celeilalte şi, cu atît mai puţin, negarea ei. Cea mai mare greşeală ar fi, pentru orice lider, să conducă un război fără să se gîndească la momentul diplomatic de după sau să conducă un demers diplomatic fără să se gîndească la eventualul război care poate veni. Cam aşa credea un realist serios pînă la sfîrşitul Războiului Rece. Vremurile contemporane au schimbat convingerea oamenilor. De undeva " poate din rezervorul nesecat de utopie care zace în fiecare dintre noi " a pus stăpînire pe gîndirea strategică a momentului convingerea că diplomaţia poate prevala fără apelul la forţă. S-a mers mai departe şi s-a spus că forţa trebuie să fie ultima soluţie. În fine, pacifiştii cred fără dubiu că forţa trebuie exclusă complet din orice acţiune internaţională. Este cît se poate de adevărat că sînt momente în care anumite state speră să-şi realizeze agenda numai prin forţă sau, dimpotrivă, numai prin diplomaţie. După cum crede Frederick Kagan, profesor de istorie militară la Academia Militară americană de la West Point, "cel mai mare pericol nu stă nici în exclusiva folosire a forţei, nici în dorinţa încăpăţînată de a nu folosi cu nici un chip forţa, ci în incapacitatea de a înţelege legătura profundă dintre forţă şi persuasiune". Dar diplomaţia şi războiul sînt doar mijloace. Cel mai important este proiectul. Realizat prin război sau prin diplomaţie, un proiect este viabil numai dacă celelalte state cu interese în spaţiul geo-politic afectat de proiect îl pot accepta în cele din urmă. Succesul oricărui proiect stă în gradul său de acceptabilitate. În secolul al XIX-lea, există două exemple care dovedesc două lucruri esenţiale: că marile proiecte se realizează prin combinaţia abilă a forţei şi diplomaţiei, dar şi că viabilitatea proiectului depinde întotdeauna de cît este el de acceptabil pentru ceilalţi actori importanţi. Primul exemplu, la începutul secolului al XIX-lea, este proiectul lui Napoleon I: o ordine continentală sub hegemonie franceză. Nimeni nu neagă abilităţile militare şi diplomatice ale împăratului. Numai că proiectul său era inacceptabil pentru celelalte puteri europene, iar Napoleon I a învestit întreaga sa pricepere în realizarea acestui proiect şi nu l-a interesat viabilitatea sa. Napoleon I nici măcar nu şi-a pus problema de a stabili un sistem acceptabil pentru alţii şi, astfel, a reuşit să nu reuşească nimic. Cum spuneam, abilităţile diplomatice ale lui Napoleon I sînt remarcabile. Rămîne o mare realizare diplomatică faptul că l-a convins pe ţarul Nicolae I să trimită un corp de armată în ajutorul lui împotriva austriecilor în 1809, iar trei ani mai tîrziu i-a convins pe austrieci să-l ajute să invadeze Rusia. Napoleon I a fost şi un excelent propagandist " "Buletinele", pe care le publica regulat şi le distribuia gratuit armatei sale, răspîndeau falsuri propagandistice enorme şi au contribuit la construirea unei imagini de semizeu care, în bună măsură, se perpetuează pînă astăzi. A folosit cinic, dar extrem de inteligent, retorica Revoluţiei franceze pentru a impune o agendă contrarevoluţionară. Dar l-a pierdut încrederea prea mare în sine şi, mai ales, convingerea sa că lumea întreagă va accepta proiectul său politic doar pentru că era proiectul său. Agresivitatea sa împotriva Marii Britanii a alarmat toate statele europene. A atacat Marea Britanie în 1803, iar în 1805 i se opunea, deja, prima coaliţie europeană. Napoleon i-a speriat pe toţi şi nu a convins pe nimeni " de aceea, a eşuat. În a doua parte a secolului al XIX-lea avem exemplul opus: Otto von Bismarck. A ştiut să manipuleze arta diplomatică şi a războiului, astfel încît proiectul său politic, acela de a reuni teritoriile germanofone într-un singur stat, a reuşit. Şi, cel mai important, a dăinuit. Întregul spaţiu germanic, cu excepţia Austriei, a devenit un stat şi aşa a rămas. A declanşat Războiul Franco-Prusac din 1870 determinîndu-i pe francezi să declare războiul prin manipularea sentimentelor lor de onoare (cazul telegramei de la Ems) şi a obţinut victorii militare strălucite, culminînd cu cea mai celebră, la Sedan, cînd a capturat peste 100.000 de prizonieri francezi şi, în fruntea lor, chiar pe împăratul Napoleon al III-lea. Rar s-a întîmplat ca un comandant să ia prizonieri o armată întreagă şi pe capul încoronat care o conduce, la capătul unei singure bătălii şi după un război atît de scurt. Bismarck a reuşit. Şi el a fost un diplomat strălucit, un mare militar şi un retor redutabil. Diferenţa dintre el şi Napoleon I a constat tocmai în faptul că proiectul său avea toate datele pentru a fi, în final, acceptat de toată lumea, chiar dacă a trebuit să-l îndeplinească " aşa cum a spus-o programatic " "prin fier şi sînge". Învăţămintele secolului al XIX-lea mi se par încă valabile pentru începutul de secol XXI.