Raportul secret

Iosif Visarionovici Stalin a murit pe 5 martie 1953. Primul Congres al Partidului ţinut în absenţa sa, al douăzecilea, a început pe 14 februarie 1956, cam cu aceeaşi compoziţie a delegaţilor şi a Prezidiului. Congresul a început cu un moment de reculegere în memoria celor dispăruţi din mişcarea comunistă mondială: Iosif Visarionovici Stalin, Klement Gottwald (fost preşedinte al Cehoslovaciei şi secretar general al partidului comunist) şi Kyuichi Tokuda, secretar al Partidului Comunist Japonez, decedat în exil). Protocolul era respectat, dar modestia omagiului adus lui Stalin, pînă atunci incontestabilul geniu în timp de pace şi război, dădea semnul unei falii în atît de bine reglatul mecanism al congreselor care aprobau în unanimitate proiectele conducătorilor. Şi dacă urma o surpriză, autorul ei nu putea fi decît unul dintre membrii conducerii. Hruşciov, noul secretar al Partidului, vechi membru al nomenclaturii, cu funcţii de răspundere care îi asigurau o bună cunoaştere şi o solidă complicitate la toate crimele produse în numele dictaturii proletariatului, propusese includerea în raportul prezentat la Congres a unui capitol dedicat cultului personalităţii şi consecinţelor sale, iar doi-trei membri de partid reabilitaţi să fie incluşi pe lista vorbitorilor. "Propui ca foştii condamnaţi să ne judece pe noi", i-ar fi răspuns Kaganovici, un lider cu mîinile mînjite de sînge, deloc interesat în modificarea principiilor de comportament ale partidului-NKVD. Raportul oficial a produs toate cifrele necesare demonstraţiei marşului triumfal al URSS spre supremaţia mondială în materie de tehnologie şi umanism. Şi totuşi o ureche atentă putea să distingă o timidă redistribuire a accentelor menită să limiteze puterea organelor centrale. Dar Hruşciov nu renunţase la intenţia sa, aşa că la şedinţa finală, de închidere a Congresului, pe 25 februarie 1956, el a dat glas celebrului Raport secret intitulat "Despre cultul personalităţii şi efectele sale". În bună parte improvizat (cf. Roy Medvedev), raportul a detaliat represiunile ilegale de masă declanşate şi aprobate de Stalin (e vorba despre milioane de morţi şi zeci de milioane de încarceraţi, majoritatea fără procese sau cu procese măsluite), a vorbit despre torturile îndurate de deţinuţi, unii dintre ei importanţi lideri comunişti, a citat scrisorile lor de dinaintea execuţiei, a dat la iveală conflictul dintre Lenin şi Stalin şi dorinţa lui Lenin ca Stalin să nu mai facă parte din conducerea Partidului Comunist sovietic, despre circumstanţele suspecte ale morţii lui Kirov (lider comunist al organizaţiei din Leningrad), despre modul catastrofic în care Stalin a condus forţele armate în primele luni ale atacului hitlerist, provocînd imense sacrificii omeneşti. Hruşciov nu s-a referit aproape deloc la inocenţi, la cei care nu făceau parte din opoziţie (reală sau presupusă), la cei care au murit cu milioanele pentru că au fost într-un loc nepotrivit la un moment nepotrivit. Dezvăluirile lui Hruşciov nu erau o noutate pentru deţinuţii Gulagului şi rudele lor, pentru o seamă de prestigioşi intelectuali occidentali, pentru mulţi oameni simpli, victime, complici, martori. Un Raport poate fi ţinut secret, masacrarea a milioane de oameni lasă urme. Raportul nu a fost discutat în Congres, tot aşa cum nu a fost discutat de către activul de partid de la diverse nivele. S-a spus că Hruşciov a folosit raportul pentru a se debarasa de rivalii săi la conducere, alţii au crezut chiar că el a încercat să revigoreze suflul iniţial al comunismului, debarasîndu-se de ceea ce îi întuneca imaginea. Oricum, o schimbare s-a petrecut: s-a încercat reabilitarea celor condamnaţi pe nedrept (eliberarea din lagăre începuse imediat după moartea lui Stalin), au început să apară studii care încercau să detecteze cauzele unei represiuni desfăşurate fără a da naştere vreunei împotriviri semnificative, s-a produs un reviriment în artă şi literatură, a apărut generaţia "dezgheţului", mai eficientă decît ideologii ei. Cum observa o comentatoare a ziarului Moskovskie Novosti, dezgheţul n-a devenit primăvară. Comuniştii ruşi n-au vrut sau n-au putut să privească adevărul în faţă. Comuniştii ruşi, de la vîrf şi de la bază, n-au vrut să "întineze idealurile înalte", să renunţe la bunele şi relele unui sistem care le favorizase cariera: bîrfeau, criticau în bucătărie, dar învăţaseră deja proverbul "cînd tai pădurea, sar surcelele". Surcelele erau prietenii şi foştii lor tovarăşi de idei. Comunismul nu s-a prăbuşit ca urmare a loviturilor date de capitalism, zidurile sale s-au prăbuşit pentru că "buştenii" nu erau din esenţe tari, ci din hîrtia zdrenţuită a rapoartelor secrete.