Quo vadis, Klaus?

Cu sau fără voie, președintele Klaus Iohannis a devenit, după alegerile din decembrie, una dintre puținele forțe de opoziție la PSD. De altfel, s-a și manifestat ca atare, la scurt timp după scrutin, refuzînd din motive neclare o primă propunere de premier a alianței cîștigătoare. Dintr-o perspectivă, președintele e avantajat de noul context. Eliberat de loialitatea stîngace pe care o practica în raport cu cabinetul Cioloș, șeful statului poate acum să sancționeze actele Guvernului și ale majorității parlamentare fără să se teamă că ar putea face rău forțelor politice care îi sînt apropiate. Din contra chiar. Însă avantajele se cam opresc aici. Între președinte și opoziția parlamentară relațiile sînt complicate. Reci cu PMP, politicoase cu USR și stînjenitoare cu PNL. Să le luăm pe rînd.

PMP a fost înființat ca vehicul pentru supraviețuirea politică a fostului președinte, Traian Băsescu. Fuziunea aceea nefericită cu UNPR face din PMP un hibrid neplăcut și susceptibil să urmărească o agendă în care principalele valori sînt protejarea cîtorva lideri și a unor tranzacții cu bugete publice. Antipesedismul strident practicat de populari pe alocuri e, o spun fără rezerve, praf în ochii publicului.

Cine are răbdare să urmărească comportamentul PMP în CGMB, de exemplu, o să vadă acolo o armonioasă alianță cu PSD. Acela e PMP-ul real, nu cel din conferințele de presă. Pentru Klaus Iohannis, PMP e un colaborator dificil și nestatornic. În funcție de evoluțiile ulterioare (politice, dar și din justiție), stridența PMP se poate întoarce oricînd împotriva instituției prezidențiale și a titularului postului.

Ca partid nou, USR are ca principală misiune consolidarea, atît în termeni de percepție publică, cît și în materie de construcție a filialelor. Ultimul lucru de care are nevoie e să piardă acel fantastic element de diferențiere față de partidele vechi. Faptul că USR nu e PSD sau PNL este explicația parțială a scorului obținut în 11 decembrie. De aceea, relația cu Cotroceniul nu poate fi formalizată și e de presupus că USR se va coordona cu Klaus Iohannis doar pe subiecte mari și fără să facă din asta un titlu de glorie. De altfel, au fost deja cîteva momente în care vocea președintelui a avut ecou în declarațiile publice ale reprezentanților USR. Vor mai fi și altele. Însă nu vreau să se înțeleagă de aici că USR este noul partid prezidențial. Nu e cazul. Alianța cu Cotroceniul este una de oportunitate și doar un comportament autoritarist-aberant al PSD o poate formaliza – modelul „dușmanul dușmanului meu îmi este prieten“.

PNL este, pentru Klaus Iohannis, o problemă mai mare în opoziție decît era cînd sprijineau împreună cabinetul Cioloș. Pentru că, dacă președintele pare dispus să își asume riscuri, PNL nu dă nici un semn că are resursele sau voința pentru așa ceva. Micile bla-bla-uri demagogice pe care le practică reprezentanții PNL nu se susțin nicăieri în practică. Imaginea primelor zile de guvernare PSD ne arată un PNL mulțumit să mimeze opoziția. Simptomatic pentru această stare de fapt e un status al unui naiv deputat liberal, aflat la primul mandat, care a descoperit, la prima mînă, curajul colegilor de partid. Îl reproduc aici pentru posteritate:

„La întrebarea: «De unde veţi lua cei 2,8 miliarde de euro necesari pentru construirea spitalului republican din Bucureşti şi a celor opt spitale regionale?», domnul Florin Bodog (noul ministru al Sănătății – n.r.) a refuzat să îmi răspundă.

Dragi români, aceşti bani nu există. Pentru că programele de guvernare PSD au fost mereu minciuni colorate în poze frumoase.

P.S. Poate trebuia să fi ascultat sfatul colegului meu Florin Stamatian, care mi-a recomandat să nu mai pun întrebări tîmpite de genul celei de mai sus. Că doar facem «opoziţie».“

Acest PNL inert, indolent și lipsit de vitalitate este rezultatul mai multor factori, iar unul foarte important este influența lui Klaus Iohannis. Președintele și-a dorit un partid-moluscă docil și folositor, mizînd cumva pe faptul că brand-ul istoric e suficient ca să adune procente. Rezultatul e că și PNL, și președintele cunosc astăzi o scădere drastică în sondaje. În loc de un aliat în Parlament, șeful statului are acum în grijă un bolnav politic lovit de o maladie ale cărei simptome sînt evidente, dar tratamentul neclar.

Ca lider informal al Opoziției, Klaus Iohannis se vede pus, așadar, în poziția de comandant al unei armate de strînsură cu interese divergente, fără voință, interes și, în marea ei majoritate, fără chef de luptă. Foarte probabil, președintelui i-ar fi fost mult mai ușor, acum, dacă suma impresionantă de lașități, tăceri și complicități de care se face vinovat împreună cu cercul său de apropiați ar fi fost mai mică. I-ar fi fost de folos un stat funcțional, un control real al serviciilor secrete și partide politice solide. Nu are nimic din toate astea și va fi obligat să coabiteze stînjenitor cu PSD pînă cînd PSD va considera că această colaborare nu îi mai folosește.

Ceea ce nu vor să recunoască suporterii săi e că România încă trăiește în matrix-ul USL, iar președintele încă nu și-a făcut curaj suficient pentru a alege una dintre cele două pastile. Cea albastră îi oferă o realitate neplăcută, cea roșie una necunoscută. Încă ezită. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.