Pyunik Erevan e totuna cu Radio Erevan?

Nu, că bancul ăsta n-are umor. „Întrebare la R.E.: Zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe? Răspuns: Da.” Nici măcar din ăsta nu e. Nici măcar nu e un banc sec. E un banc searbăd. E o glumă la care nu rîde nimeni, a secat comicul, nici măcar Dan Petrescu, antrenorul campioanei României, eliminate din pragul anticamerei Europei de campioana Armeniei, nu mai are hazul involuntar pe care ne plăcea să-l pasăm mai departe prin camerele de rezonanţă ale fotbalului. E o secetă care ne crapă buzele precum cea adevărată, pămîntul. O secetă de fotbal. De energie. De entuziasm. Mulţi din fotbal par a fi concurenţi la Big Brother, sînt mereu camere pe ei şi mimează iubirea ca să întreţină interesul.

CFR a ajuns o instituţie bătrînă şi sastisită, vicleană şi tăbăcită în lupte corp la corp. E în stare să cîştige campionatul o sută de ani de acum înainte, cînd dreptcredincioşii religiei petresciene vor ieşi la luptă precum saşii purtînd săbiile lui Hermann în frunte, cu diferenţa că ei vor speria duşmanii afişînd pantalonii cu turul lăsat ai legendarului antrenor, dar e incapabilă să stîrnească un strop de pasiune sinceră şi dezinteresată. CFR e un obiect cinic de cîştigat trofee interne, ceea ce se pare că au şi dorit genitorii ei, dar repetarea unei idei la nesfîrşit creează suficienţă şi ratare. Această palmă pe care i-a aplicat-o Pyunik, a cărei durere va rezona mult şi bine, e cel mai bun cadou pe care îl putea căpăta. Dacă nici acum nu înţelege că trebuie să se reinventeze şi să inventeze o echipă capabilă să atragă strigăte de admiraţie, nu doar apalauze seci, atunci Pyunik va fi nu doar un simplu banc, ci bancul de care s-a lovit fatal nava pe care unii o visează încă străbătînd oceanele şi care s-a scufundat la ieşirea din port.

Şi e doar începutul spaimelor. Între timp se va fi jucat şi prima manşă a celorlalte confruntări europene ale dragilor noastre echipe, puse dinaintea unor monştri mitologici din Albania, Andorra, Georgia şi Slovenia, adevărate forţe mondiale ale schiului, ciclismului şi halterelor. Nu rîdeţi, nu e voie! Anul trecut, pe FCSB şi pe Craiova le-au scos din luptă chiar de la intrare echipe din Kazahstan şi Albania, Laç şi Kargandî, locuri pe care nici turiştii rătăciţi nu le nimeresc. Cum se poate? Pentru că unii mai joacă şi cu un anume organ interior, ăla care ne bate mereu în piept ca să ne aducă aminte că mai existăm. La mulţi de la noi joacă, în schimb, autosuficienţa, talentul care e precum hainele noi ale împăratului după laudele unora de prin studiouri şi educaţia lipsă a performanţei. Iar dacă vor trece de acest hop epocal, le aşteaptă căpcăunii din Belarus, Ucraina sau Croaţia. Şi nici n-au ieşit în larg. Depresie.