Putin s-a înșelat amarnic în privința Ucrainei

Ucraina se află din nou în mijlocul unui conflict cu potențial global. Primul Război Mondial „a provocat/declanșat destinul Ucrainei“, spunea istoricul britanic Dominic Lieven. Al Doilea Război Mondial a fost, potrivit legendarului jurnalist Edgar Snow, „înainte de toate un război ucrainean“. Iar acum, amenințarea unui al treilea război mondial depinde de ceea ce se poate întîmpla în Ucraina.

E o repetiție frapantă. De ce a fost Ucraina, o țară de mărime medie, cu o populație de 40 de milioane de locuitori, aflată la marginea estică a Europei, în epicentrul războaielor – și nu doar o dată, nici de două ori, dar de trei ori?

Cel puțin o parte a răspunsului e de natură geografică. Aflată între Rusia și Germania, Ucraina a fost de multă vreme văzută ca un teren de luptă pentru dominația asupra continentului. Dar motivele mai profunde sînt de natură istorică. Ucraina, care împărtășește cu Rusia o origine comună, a evoluat diferit de-a lungul veacurilor, distanțîndu-se în mod decisiv de vecinul său din Est.

Președintelui Vladimir Putin îi place să invoce istoria pentru a-și justifica parțial invazia sîngeroasă. Ucraina și Rusia, afirmă el, sînt, de fapt, o singură țară: ca atare, Ucraina nu există. Ceea ce, evident, e cu totul greșit. Dar Putin are dreptate atunci cînd consideră că istoria ne oferă o cheie pentru înțelegerea prezentului. Ceea ce el nu înțelege este că, departe de a-i asigura succesul, istoria este cea care îl va învinge.

Un geograf britanic pe nume Halford John Mackinder a făcut în 1904 o previziune îndrăzneață. Într-un articol intitulat „Axul geografic al istoriei“ („The Geographical Pivot of History“), el a sugerat că cel care va avea controlul asupra Estului Europei va controla întreaga lume. De o parte și de alta a acestei vaste regiuni se aflau Rusia și Germania, gata de luptă. Iar la mijloc era Ucraina, cu vastele ei resurse de grîne, cărbune și petrol.

Nu e nevoie să intrăm în detaliile de finețe ale teoriei lui Mackinder, ea are punctele ei slabe. Dar s-a dovedit extrem de influentă după Primul Război Mondial și a devenit un fel de „profeție care se autoîndeplinește“ (self-fulfilling prophecy – referire la fenomenul psihologic descris de Robert K. Merton prin care oamenii își modifică comportamentele în funcție de previziunea în care cred și pe care o anticipă, ceea ce duce, în cele din urmă, la realizarea previziunii – n. trad.). Datorită geopoliticianului nazist Karl Haushofer, acest fenomen s-a infiltrat în lucrarea Mein Kampf a lui Hitler. Lenin și Stalin nu l-au citit pe Mackinder, dar au acționat de parcă l-ar fi citit. Pentru ei, Ucraina era puntea care va duce Revoluția rusă către Vest, spre Germania, transformînd-o într-o revoluție mondială. Ucraina se afla și de data aceasta în calea conflictului.

Războiul, atunci cînd s-a produs, a fost catastrofal: în Ucraina au murit în jur de șapte milioane de oameni. După război, Ucraina a fost alipită la Uniunea Sovietică și subiectul a părut, pentru o vreme, închis. Odată cu căderea comunismului, mulți au crezut că teoria lui Mackinder nu mai era valabilă și că viitorul aparținea statelor independente și suverane, eliberate de ambițiile vecinilor mai mari. Dar se înșelau.

Teoria lui Mackinder – potrivit căreia Europa de Est și Ucraina erau cheia unei confruntări între Rusia și Germania – a rămas valabilă. De fapt, a ocupat un loc de cinste în mintea dlui Putin. Cu un singur amendament: el a înlocuit Germania cu Occidentul în totalitatea sa. Iar Ucraina a devenit, pentru dl Putin, terenul de luptă pentru o dispută „civilizațională“ între Rusia și Occident.

Dar, într-o primă fază, Putin nu a acționat în direcția aceasta. În primii ani de mandat, el părea că se așteaptă – asemenea celor din cercul lui Boris Elțîn, care au supravegheat sfîrșitul Uniunii Sovietice – ca independența Ucrainei să nu fie de durată: după o vreme, Ucraina va implora să fie primită înapoi. Ceea ce nu s-a întîmplat. Chiar dacă unii ucraineni au rămas în sfera de influență a culturii ruse, ei înclinau, politic, către Vest, după cum s-a văzut și cu ocazia Revoluției portocalii din 2004, cînd milioane de ucraineni au protestat împotriva fraudei electorale.

Prin urmare, dl Putin a schimbat cursul. Curînd după războiul din Georgia din 2008, prin care Kremlinul a preluat controlul a două regiuni georgiene, el a elaborat o nouă politică strategică pentru Ucraina. Conform noului plan, orice pas făcut de Kiev în direcția Vestului urma să fie pedepsit printr-o agresiune militară – cu scopul separării estului rusofon al Ucrainei și al transformării restului țării într-un stat vasal, condus de o marionetă loială Kremlinului.

La acea vreme, scenariul părea fantast și ridicol. Nimeni nu a crezut că ar putea fi real. Dar în timpul ultimelor săptămîni ale Revoluției ucrainene Maidan din 2014, cînd ucrainenii au cerut oprirea corupției și reorientarea către Vest, a devenit teribil de clar că Rusia era hotărîtă să treacă la agresiuni. Ceea ce s-a adeverit: printr-o intervenție militară fulger, dl Putin a anexat Crimeea și părți din regiunea Donbas. Dar realizarea integrală a ambițiilor sale a fost zădărnicită în mod decisiv, în mare parte datorită rezistenței eroice opuse de voluntarii din estul țării.

Dl Putin s-a înșelat în două privințe. În primul rînd, el a sperat că, la fel ca în cazul Georgiei, Occidentul va încasa tacit agresiunea împotriva Ucrainei. Nu s-a așteptat la o reacție unitară din partea Vestului. În al doilea rînd, deoarece în mintea lui Rusia și Ucraina sînt una și aceeași națiune, dl Putin a crezut că trupele rusești vor fi întîmpinate cu flori și urale de îndată ce vor păși pe teritoriul Ucrainei. Ceea ce nu s-a întîmplat cîtuși de puțin.

Cele petrecute în Ucraina anului 2014 au adeverit ceea ce istoricii liberali ucraineni spuneau de multă vreme: principala diferență dintre ucraineni și ruși nu e limba, religia sau cultura – acestea sînt relativ apropiate –, ci tradițiile politice. Spus pe scurt, o revoluție democratică victorioasă e aproape imposibilă în Rusia, în vreme ce un guvern autoritar durabil e aproape imposibil în Ucraina.

Această divergență are o explicație istorică. Pînă la finalul Primului Război Mondial (și pînă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru Ucraina de vest), teritoriile ucrainene s-au aflat sub puternica influență politică și culturală a Poloniei. Dar nu era o influență poloneză per se, ci, mai degrabă, o influență vestică. După cum a spus bizantinistul Ihor Sevcenko de la Universitatea Harvard, în Ucraina Vestul purta straie poloneze. Ideile centrale ale acestei influențe erau îngrădirea puterii centralizate, o societate civilă organizată și, într-o anumită măsură, libertatea de întrunire și de asociere.

Dl Putin nu pare să fi învățat nimic din eșecurile sale din 2014. A lansat o invazie la scară largă, cu intenția aparentă de a îndepărta de la putere guvernul ucrainean și de a pacifica țara. Dar agresiunea rusească a întîmpinat, din nou, o rezistență ucraineană eroică și un Occident unit împotriva sa. Chiar dacă dl Putin ar continua escaladarea situației, el va rămîne departe de victoria militară pe care și-a dorit-o. Un tactician strălucit, dar un strateg lamentabil, el a comis cea mai mare greșeală pe care o putea face.

Și e o greșeală bazată pe convingerea sa că poartă un război cu Vestul, pe teritoriu ucrainean, nu cu Ucraina. E esențial să înțelegem acest aspect. Singurul mod de a-l învinge este să-i transformăm convingerea – potrivit căreia Ucraina nu luptă de una singură, ci cu ajutorul Vestului, ca parte a Vestului – într-un coșmar cotidian.

Cum se poate face asta – prin ajutor umanitar și militar, integrînd Ucraina în Uniunea Europeană sau oferind chiar țării un plan Marshall – rămîne o întrebare deschisă. Ceea ce contează e voința politică de a-i găsi un răspuns. Istoria ne învață că miza războiului pentru Ucraina nu e doar Ucraina sau Europa. E o luptă de care depinde felul în care va arăta în viitor lumea noastră.

Yaroslav Hrytsak e profesor de istorie la Universitatea catolică ucraineană și autorul, printre altele, al unei istorii globale a Ucrainei.

(articol apărut pentru prima oară în cotidianul The New York Times, pe 19 martie 2022)

traducere de Matei PLEȘU