Puterea Europei

Poate că cea mai importantă contribuţie pe care Europa o poate aduce lumii la cumpăna dintre milenii este ceea ce Michael Mandelbaum a numit "reinventarea păcii". În mentalul lumii, Europa a încetat să mai fie un continent şi a devenit, din ce în ce mai mult, un sistem de dezvoltare şi de democraţie care face războiul cu adevărat imposibil. Scriind, acum 2500 de ani, despre războiul dintre Atena sa natală şi rivalul ei etern, Sparta, Tucidide sesiza că ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost, în ultimă instanţă, independenţa totală a celor două cetăţi una faţă de cealaltă. "Antagonismul va fi mereu o condiţie a independenţei", scria el. Cu alte cuvinte, doar două cetăţi închise în ele însele, suficiente şi suverane în mod absolut pot deveni antagonice. Aşa credea generalul grec Tucidide, devenit, pentru noi, istoric. Chiar dacă afirmaţia sa este discutabilă, Europa de după colapsul sistemului comunist a înţeles că pacea este posibilă doar dacă, în interiorul continentului, suveranitatea se subţiază, (inter)dependenţele cresc, sarcinile fireşti ale Guvernului unui stat naţional sînt exercitate în comun de mai multe guverne, prin cooperare sau prin delegare de atribuţii către un "supra-guvern", şi mişcarea oamenilor, a serviciilor, a bunurilor, banilor este neîngrădită. Acesta este, în esenţă, proiectul Uniunii Europene. Lucrînd sîrguincios la acest proiect istoric, europenii şi-au dat seama că lucrează nu doar la ceva ce le va asigura un cadru, mult mai sigur, de pace şi dezvoltare, ci lucrează la ceva ce îi transformă pe ei înşişi. S-a scris deja suficient despre "puterea transformatoare" a Uniunii Europene, ca să putem spune că există printre europeni o conştiinţă a propriei lor schimbări sub impactul propriului proiect. Pe de altă parte, această "putere transformatoare" a ideii de Uniune Europeană se exercită şi în afara graniţelor Uniunii. Tot mai multe state vor să adere la Uniune şi acceptă pentru asta să se schimbe într-o măsură unică în istorie. Nu cunosc alte situaţii în care atît de multe state să accepte transformări interne atît de radicale şi să le exercite cu asemenea neclintită voinţă în scopul de a se dizolva, pînă la urmă, într-un suprastat. Mai mult, modelul UE este copiat în alte regiuni ale lumii. SADEC (Africa), MERCOSUR (America de Sud), ASEAN (Asia), chiar dacă sînt departe de a fi ceva comparabil cu UE, se îndreaptă, declarat, spre acelaşi tip de integrare. Succesul UE produce emuli. Forţa transformatoare a Uniunii Europene, spre deosebire de forţa exercitată în lume de noul hegemon, Statele Unite ale Americii, este bazată pe o putere subtilă şi neviolentă, pe o putere a exemplului şi, mai ales, pe puterea atracţiei - "iată cum arată spaţiul nostru, dacă am pornit pe acest drum, vreţi ceva similar, faceţi la fel". Această soft power, cu impact foarte serios, este, de fapt, cel mai mare atu al europenilor în competiţia mondială pentru influenţă şi resurse. Puterea calmă a europenilor nu se poate contrapune puterii dure a Americii şi, sincer, nici nu cred că acesta este scopul construcţiei europene. Europa nu face altceva decît să-şi găsească o nouă identitate în parteneriatul transatlantic. Ce mai putem fi noi, europenii, dacă ei, americanii, sînt totul? Cu ce putem veni noi fără ca şi ei să aibă? Ei bine, acest gen de "putere transformatoare" este ceea ce Europa aduce lumii, de cîţiva ani, şi va continua să aducă pe mai departe. Dosarul iranian este primul în care tandemul transatlantic lucrează astfel. Europenii duc negocieri, cu asentimentul american. Marea Britanie, Franţa şi Germania au diplomaţiile angajate în negocieri cu un regim periculos, care refuză orice contact cu americanii. Din cînd în cînd, de departe, americanii "arată pisica". Acest fel de a lucra împreună a dat rezultate. Iranienii asumaseră un moratoriu al producerii de material nuclear. Imediat după instalarea la Teheran a unui nou preşedinte, cu vederi accentuat islamiste, producţia nucleară a fost reluată. Reacţia americană a fost, iarăşi, dură: vom ataca Iranul. Europenii s-au pus, din nou, pe negocieri frenetice. Cred că exerciţiul iranian ar putea constitui, pentru următoarea decadă cel puţin, matricea colaborării transatlantice în relaţiile internaţionale. Sigur, ecuaţia iraniană e mai complicată. Rusia, un jucător cu enormă influenţă în acest dosar, reacţionează mai bine la impulsurile venite de la Washington decît la vocile europene. La fel şi Israelul care, deşi nu face parte din problemă în mod direct, are - se ştie - mişcări care reverberează în toată lumea islamică. Există şi situaţia din Irak, pe care Washingtonul o impută în mare parte regimului de la Teheran, şi pe care europenii par, încă, reticenţi să o asume cu responsabilitate. Criza din Kosovo (1999) a fost ultima problemă majoră pe care europenii şi americanii au rezolvat-o împreună. Războiul a fost inevitabil. Poate că acum, cînd europenii şi americanii par a-şi înţelege mai bine slăbiciunile şi puterile, rezultatul va fi altul.