Puterea americană în secolul XXI
Conform predicţiilor Consiliului Naţional pentru Informaţii al Guvernului Statelor Unite, într-o perioadă în care competiţia devine din ce în ce mai acerbă, puterea Americii se va diminua mult pînă în 2025, iar forţa ei militară " singurul domeniu în care şi-a dovedit continuu superioritatea " va pierde semnificativ din importanţă. Preşedintele rus Dmitri Medvedev consideră criza financiară din 2008 un semn că puterea Americii la nivel global se apropie de final. Conducătorul Partidului Liberal de opoziţie al Canadei, Michael Ignatieff, sugerează că zilele de glorie ale Americii în ceea ce priveşte puterea sînt numărate. Cum putem şti însă dacă aceste predicţii sînt corecte? Ar trebui să ne ferim de metaforele înşelătoare, care ne pot induce în eroare. Ţările nu sînt precum oamenii ale căror vieţi au un curs previzibil. De exemplu, după ce Imperiul Britanic şi-a pierdut coloniile americane la sfîrşitul secolului al XVII-lea, Horace Walpole a deplîns reducerea acestuia la "o ţară la fel de puţin importantă ca Danemarca sau Sardinia", fără să prevadă însă că, după revoluţia industrială, pentru Imperiul Britanic va urma un nou secol, de încă şi mai mare ascendenţă. După apogeul puterii sale, Roma a rămas o forţă dominantă vreme de peste trei secole, fără să cedeze în faţa altui stat, deşi a suferit de pe urma atacurilor nenumăratelor triburi barbare. În ciuda tuturor predicţiilor conform cărora China, India sau Brazilia ar fi urmat să întreacă Statele Unite în următoarele decenii, tranziţia clasică de putere între statele dezvoltate ar fi o problemă minoră comparativ cu apariţia barbarilor moderni, adică a acelor persoane care nu sînt implicate în activităţile statului. Într-o societate informaţională în care insecuritatea cibernetică rămîne o problemă, diseminarea puterii este o ameninţare cu mult mai mare decît tranziţia acesteia. Ce va însemna, aşadar, să deţii puterea în secolul XXI, în era globalizării informaţionale? Ce efecte va produce puterea? În secolul al XVI-lea, controlul coloniilor şi rezervele mari de aur i-au conferit Spaniei puterea; un secol mai tîrziu, Olanda a profitat de pe urma comerţului şi a resurselor sale financiare; în secolul al XVIII-lea, Franţa s-a dezvoltat datorită numărului mare al populaţiei şi al efectivelor armate şi, în secolul al XIX-lea, puterea Marii Britanii a crescut de pe urma forţelor sale navale, dar şi a statutului său de lider industrial. S-a spus întotdeauna că ţara cu cele mai mari rezerve militare deţine controlul, dar, în era informaţională, s-ar putea ca statul (sau non-statul) cu cea mai bună poveste să cîştige. Nici acum nu este încă foarte clar cum este măsurată balanţa puterii, cu atît mai puţin cum pot fi dezvoltate strategiile optime de supravieţuire. În 2009, după preluarea mandatului de preşedinte, Barack Obama a declarat: "Puterea noastră nu poate creşte decît dacă o vom folosi cu prudenţă; dreptatea cauzei pentru care luptăm, forţa exemplului personal, faptul de a fi moderaţi şi umili ne vor asigura securitatea". La scurt timp după acest discurs, secretarul de stat Hillary Clinton a spus: "America nu-şi va rezolva problemele acute pe cont propriu, iar restul lumii nu poate găsi o rezolvare la acestea fără America. Trebuie să luăm în calcul conceptul de
