„Punctajul de partid”

În jargonul politic și mediatic actual, termenul punctaj este tot mai des folosit, cu un sens restrîns, asociat unor conotații net depreciative, pe care nu le-am putea deduce doar din definițiile lexicografice. Termenul definește o practică răspîndită, se pare, în departamentele de comunicare ale organizațiilor politice românești actuale: de a oferi o listă de idei și argumente cu care reprezentanții partidului să răspundă la orice întrebare legată de temele actualității, în special în punctele spinoase, contradictorii, ale dezbaterilor. Asemenea liste ajung uneori în presă, dar existența lor poate fi presupusă chiar și fără dovezi concrete, iar conținutul e ușor de reconstituit: mai mult ca oricînd, în conferințe de presă, în interviuri și talk-show-uri, reprezentanții unor partide transmit mesaje tulburător de asemănătoare în conținut și în formă, repetînd – adesea indiferent de context și fără să răspundă cu adevărat la întrebări – argumente transformate în lozinci sau lozinci deghizate în argumente.

Punctajul (cu completările de partid sau de la partid) a devenit deci o etichetă negativă, indicînd lipsa de autenticitate a unei comunicări prefabricate și inautentice: „Mesajul cu aspect de punctaj de partid lansat pe Facebook simultan din mai multe direcții” (facebook, 2019); politicienii „nu ies din punctajul de la partid”, „merg pe punctajul de la partid” (hotnews.ro); „Punctaj de partid: ce mesaje trebuie să transmită comunicatorii” (debanat.ro); „Punctajul de partid, recitat la unison” (stiripesurse.ro); „punctajul de partid, pe care îl vom auzi și vedea rostogolit și declinat pe parcursul întregii zile” (ziare.com), „punctaj de partid rostogolit obsesiv (...) pe parcursul ultimelor zile” (podul.ro). Formula este folosită de cîțiva ani, existînd în Internet atestări din anul 2012 („între declaraţii politice şi punctajul de la partid”, ziuaconstanta.ro), poate chiar mai vechi.

Cuvîntul punctaj se folosește cel mai des în legătură cu competițiile, testele etc., cu sensul principal „notație în puncte a rezultatelor obținute la o întrecere (sportivă etc.); totalitatea punctelor obținute de cineva într-o întrecere (sportivă)” (DEX). Al doilea sens înregistrat de dicționarele noastre – „însemnare, notă care conține punctele mai importante ale unei relatări, ale unui plan de activitate etc.” (DEX) – este cel din care s-a dezvoltat utilizarea restrânsă actuală. Termenul pare să fi apărut pe la începutul secolului al XX-lea, mai întîi cu primul sens și în contexte sportive (în Ilustrațiunea română din 7.12.1932 se vorbea de „tablouri de punctaj”). În ziarele de la începutul perioadei comuniste începe să apară și sensul al doilea: în Scânteia din 8.06.1949, Marcel Breslașu publică o poezie cu titlul „Punctaj pentru un poem”, iar în Dicționarul limbii române literare contemporane (1955-1957) cuvîntul e ilustrat de un citat semnificativ: „își începu raportul, respectînd aidoma punctajul” (V. Em. Galan).

Documentele reproduse uneori în presă („Cancelaria premierului «scapă» în presă punctaje de comunicare”, stiridebistrita.ro; „Un punctaj intern transmis liderilor... și obținut de G4Media.ro indică principalele teme pe care liderii partidului trebuie să le abordeze”, g4media.ro) nu sînt intitulate explicit punctaje, ci „Teme conferințe de presă”, „Linii de comunicare”, „Alte idei de transmis pe acest subiect” etc. Din păcate, multe dintre recomandările de comunicare nu conțin doar teme și idei, ci mai ales acuzații, reproșuri, evaluative emoționale, metafore clișeizate.

E cumva de înțeles că unor mari organizații politice li se pare atractivă ideea de a transmite mesaje coerente, fără contradicții și ezitări, evitînd gafele spectaculoase și dezvăluirile involuntare. E foarte posibil să acționeze, mai cinic, și ideea că repetarea convinge oricum, creînd din cuvinte o nouă realitate. Redactarea de punctaje pare să aplice lecții și rețete din manualele de comunicare publică, dar să reînvie și o nostalgie a perioadei comuniste, cînd mesajul politic era centralizat, unitar, repetitiv, iar contrazicerile nu contau, pentru că noile „teze” și „directive” le înlocuiau fără drept de apel pe cele anterioare. Pentru mulți politicieni pare să funcționeze și o încredere exagerată în puterea absolută a comunicării. Ar trebui să se întrebe, totuși, dacă nu cumva eficiența rețetelor scade atunci cînd acestea sînt prea evidente, cînd toată lumea cunoaște aceleași manuale și le aplică în același mod rudimentar. Efectul cel mai evident este o anulare a dialogului real, a efortului de a construi o argumentare. Cînd valoarea supremă este disciplina de partid, comunicarea nu mai poate fi o expresie a inteligenței și a personalității vorbitorilor.

Punctaj pare să capete, colocvial, chiar un sens mai general, desemnînd o listă de pseudoargumente previzibile, repetate intens, asociate cu o anumită poziție, atitudine, ideologie. Cuvîntul este deci folosit și pentru situațiile în care nimeni nu a alcătuit o listă de (pseudo)argumente obligatorii, dar aceasta s-a constituit spontan, prin repetare și simplificare: „Azi am vorbit cu un pacient care era foarte împotriva vaccinului. Știa pe de rost tot punctajul: control, moarte, experiment, virusul nu există, știți voi” (stirileprotv.ro).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).