Provocarea AfD

În circumstanțe obișnuite, alegerile regionale din Germania nu ar avea de ce să stîrnească rumoare la nivel internațional. În definitiv, e vorba doar de scrutinuri pentru parlamentele landurilor Saxonia și Brandenburg. Însă circumstanțele de acum, din Europa, nu sînt nici pe departe obișnuite. Ca să folosesc o veche butadă: cînd Germania strănută, Europa riscă să se gripeze.

Nu, Alternative für Deutschland (AfD) nu a reușit să obțină majoritatea în parlamentele locale, ci doar poziția a doua. Obiectivul partidului, acela de a cîștiga alegerile în cele două landuri, nu a fost atins, însă obținerea locului secund e o performanță importantă pentru AfD. La acest scrutin, partidul de extremă dreaptă a cîștigat mai multe voturi ca oricînd în aceste două landuri ale fostei RDG. Votul a fost marcat de o creștere puternică a participării (66% în Saxonia, +17 puncte față de alegerile regionale din 2014; 60,5% în Brandenburg, +12,6 procente mai mult ca în 2014). În Saxonia, AfD a cîștigat 27,5% din voturi, iar în Brandenburg, 23,5%. Cele două partide „mari“, CDU și SPD, și-au păstrat poziția dominantă, însă au pierdut numeroși votanți. O evoluție similară este de așteptat și la alegerile pentru parlamentul regional din Turingia, la sfîrșitul lunii viitoare. Acolo, AfD este creditată cu 20-22% din voturi.

Dincolo de avansul considerabil ilustrat de aceste cifre se observă consolidarea aripii celei mai radicale a partidului. Liderul AfD din landul Brandenburg este Andreas Kalbitz, o figură marcantă a extremei drepte care, la sfîrșitul anilor 2000, participa constant la mitingurile organizațiilor neonaziste. Iar în Saxonia, șeful AfD este Jörg Urban, unul dintre susținătorii apropierii AfD de mișcarea extremistă și islamofobă Pegida. Ambii sînt membri ai „Der Flügel“ (Aripa), un curent radical identitar al AfD-ului condus de Björn Höcke. Cu toții se află sub supravegherea serviciilor de informații interne ale Germaniei.

Ce se întîmplă în Germania nu ține neapărat de o particularitate a sistemului politic și nici de evoluțiile sociale ori economice. Ci de contextul mult mai larg al politicii din Europa și de uzura partidelor clasice, în general. Creștin-democrații de la CDU și social-democrații de la SPD și-au epuizat discursul și resursele în decenii de guvernare. Marea Coaliție dintre cele două partide mari s-a construit pe ideea de consens politic și a generat politici publice bazate pe consens: o cale de mijloc, negociată intens, un soi de bun-simț aplicat cu pragmatism și în același timp cu spirit vizionar. Dar faptul că Germania rămîne cea mai puternică economie europeană și că nivelul de trai a crescut constant nu mai mulțumește pe toată lumea. Criza economică din 2008, prin care Germania a trecut pînă la urmă cu bine, și criza generată de primirea unui număr mare de refugiați și de imigranți, pe care o traversează Germania acum, se suprapun peste alte inechități nerezolvate, cum ar fi integrarea landurilor din fosta RDG. Dincolo de decalajele economice încă nerecuperate mai sînt de negociat și diferențele culturale. Acesta e, deci, contextul în care au apărut mișcări de protest radicale și apoi partide antisistem precum AfD.

Pînă acum, deși slăbite, partidele clasice au reușit să izoleze AfD și să formeze guvernări locale coalizîndu-se cu alte formațiuni: cu Die Linke, adică stînga radicală, sau, mai nou, cu Verzii, aflați în ultimii ani pe un puternic trend ascendent. Cultura negocierii și a consensului a cîștigat aproape de fiecare dată – atît la nivel federal, cît și la nivel regional. La presiunea Die Linke și, evident, cu susținerea SPD, s-au repus în discuție politicile sociale și rolul statului în domenii sensibile precum sănătatea, educația, accesul la servicii și ajutoare sociale, dreptul muncii etc. Verzii au cerut – și, pe alocuri, au și reușit – să influențeze politicile locale în domeniul transporturilor și al energiei. Însă democrația e construită pe majorități, iar procentele tot mai mari obținute în alegeri de AfD devin, încetul cu încetul, o somație. Întrebarea care se pune e cît timp vor mai putea partidele democratice să se mențină la putere fără să admită venirea la putere a extremei drepte.