Provincialul nostru de azi

Observ pe scena noastră publică o grămadă de „analiști“ care par stăpînii secretelor marilor cancelarii. Cum deslușesc ei pentru poporul năuc ce vrea, de fapt, Merkel și cum stă treaba pe la curtea lui Putin, ce-l frămîntă, de fapt, pe Macron și care-i chestia pe la Bruxelles! China? Știm tot. America? În privința asta, chiar că se calcă pe picioare cunoscătorii. Experții în Trump se găsesc, la noi, la tot pasul. Îi aud cum explică poporului năuc în vorbe „americane“ cum mai merge politichia pe la Washington și mă amuz pentru că, nu știu de ce, îmi par la fel cu Moromete explicînd pentru Dumitru lu’ Nae, Iocan și Cocoșilă sensurile discursului pe care Carol al II-lea îl ținuse la un congres la agricultorilor, după ce îl citise cu voce tare, în ziar. Scena e epocală: „Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar. Tăcerea continua… «Adică», se răsuci Moromete spre Cocoşilă, lăsînd pentru moment ziarul la o parte, «adică ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii!» Cocoşilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care ştia să găsească în ziar astfel de lucruri.“ Privind pe cei din televizor și apoi pe cei care stau lipiți de ecran, văd, monstruos, poienița din fața fierăriei…

O lume globalizată, ziceți? Distanțele nu mai contează? Au învățat și ai noștri culoarele cancelariilor? Știu și ai noștri să plătească un lobby la fața locului (că acum au de unde)? Participă și ai noștri la marile daraveri? Citim și vedem totul în timp real? Nu zic nu, dar, într-un fel, tot degeaba. Provincialismul e cea dintîi natură a noastră și, să mă ierte adoratorii globalizării, cu natura nu te pui.

Să definesc, totuși, termenul: în accepțiunea dicționarului, provincialul este cineva care se comportă naiv, stîngaci într-o lume complexă, pentru că provine dintr o lume mai simplă. Dar dicționarului îi scapă, adesea, nuanțe importante, căci o fi dicționarul harta limbii, dar nu e deloc harta vieții. Provincialul nu numai că se comportă inabil, ci și gîndește cum se comportă. Iar nuanța asta este importantă pentru că, în zilele și-n locurile noastre, a fi provincial nu mai este o caracteristică a comportamentului, ci o caracteristică a mentalității. În accepțiunea mea, provincialul este cineva care trăiește la periferie crezînd că e în centru nu pentru că e snob, ci pentru că e sigur că lumea de la centru este exact ca aceea în care trăiește el. Provincialul de ieri avea sfială și melancolie – știa că centrul e acolo, departe, și că la el, în provincie, e altfel. Provincialul de azi e vioi și îndrăzneț – știe că centrul e acolo, dar știe că în centru este exact ca în periferia lui. Mai mult, provincialul de azi se pretinde direct și privilegiat conectat cu marile decizii ale centrului pe care, într-o măsură oarecare, le poate chiar influența. Precizez imediat că provincialul la care mă refer nu este, cu necesitate, nebun și nici închipuit. El nu-și închipuie că este mai mult decît este – el știe sigur că este mai mult decît este.

În accepțiunea de dicționar, Moromete, Iocan, Cocoșilă și Dumitru lu’ Nae, eventual altoiți cu Piotr Ivanonvici Bobcinski și Piotr Ivanovici Dobcinski, alcătuiesc prototipul provincialului. Mintea provincială este grozav de bine descrisă în modul în care eroii lui Preda înțeleg politica din Capitală. Iar sufletul provincial este acela al lui Bobcinski & Dobcinski din aceste memorabile replici: „BOBCINSKI: V-aş ruga cu plecăciune, cînd veţi ajunge la Petersburg, să le spuneţi la toţi cei mari de acolo: la senatori, la amirali, că uite, «Excelenţă, să ştiţi că în oraşul cutare trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinski». Chiar aşa să le spuneţi: «trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinski.» HLESTAKOV: Foarte bine. BOBCINSKI: Şi dacă-l vedeţi pe împărat, la fel, să-i spuneţi şi împăratului: că, uite, maiestatea voastră imperială, în oraşul cutare trăieşte Piotr Ivanovici Bobcinschi. HLESTAKOV: Foarte bine.“

Astăzi, în vremea Internetului și a democrației radicale, a călătoriei neoprite și a globalizării galopante, printre românii cei mai plimbați și mai „conectați“ găsesc, la tot pasul, Moromeți și Iocani, Bobcinski și Dobcinski. La Preda și la Gogol, aceste personaje sînt, în fond, niște amărîți. Unii se iluzionează că înțeleg, ceilalți se iluzionează că sînt băgați în seamă. Cu provincialul român, însă, s-a petrecut o interesantă mutație în vremea din urmă. Cert, în privința cunoștințelor și înțelegerii evenimentelor care au loc „la centru“, provincialul român de azi a rămas tot la nivelul din poiana lui Iocan, iar în privința sufletului aservit, a rămas tot acolo: la rugămintea adresată cîte unui rătăcit de la Împărăție (fals sau adevărat, nici asta nu se știe) de a spune împăratului doar atît, că în orașul cutare trăiește cutare. Dar provincialul român recent nu mai e un amărît. Conduce Mercedes, face vacanțe exotice – două pe an, cel puțin –, ia avionul de Paris sau Londra ca și cum ar merge la Ploiești, vede filme americane fără subtitrare și nu mai poate fără Internet. Ba chiar are proprietăți prin sudul Franței ori prin munții Austriei. Vrea să evadeze din condiția lui, să-și ia zborul spre văzduhuri ca fluturele care abandonează coconul omidei. Dar nu-i iese. Ceva îl trage înapoi, îl ține prizonier în condiția lui de provincial. Cum de nu poți scăpa de mintea și de sufletul provinciale din moment ce-ai dat mîna cu „oamenii ăia“, din moment ce afli tot ce e cu ei, din moment ce te îmbraci ca ei, vorbești ca ei, mergi ca ei, fumezi trabucurile lor și joci tenis cu rachetele lor, ba chiar pe terenurile lor?

Ei bine, din provincialism nu se iese nici călătorind des spre centru, nici chiar mutîndu-te în centru și cu atît mai puțin purtîndu-te în gubernia ta așa cum ai văzut că se poartă cei de la centru în centrul lor. Știți vorba aceea: „You walk like a dog, you dress like a dog, you act like a dog, you gotta be a dog“? Ei bine, în cazul românilor noștri nu se potrivește.

Din provincialism se iese doar prin cultură, căci doar cultura te deprinde cu două lecții fundamentale: 1) că lumea toată-i o periferie și că centrul nu e nicăieri; 2) care ți-e locul în istoria acestei lumi fără de centru. Mai pe românește: cultura te învață să stai în banca ta cuminte, pentru că vei avea surpriza să-ți dai seama, la un moment dat, că banca ta e, de fapt, în fața clasei.