Programe de politică externă
E vremea programelor de guvernare! Partidele politice lansează programe de guvernare, la pachet cu premieri, doar-doar vor convinge electoratul că se pricep şi pot. În materie de politică externă, programele cam seamănă între ele. Toate anunţă acelaşi scop: creşterea rolului României în cadrul UE şi consolidarea reputaţiei noastre în cadrul NATO. În plan secund, toţi vor relaţii bune cu europenii, cu americanii, cu ruşii, cu întreaga lume. De asemenea, toţi vor mai multă consistenţă pe direcţiile "postmoderne" ale diplomaţiei, precum diplomaţia culturală, parlamentară, publică. De ani buni încoace se vorbeşte apăsat despre diplomaţia economică, dar cîte vorbe, atîta non-acţiune. Nu cred că există segment al serviciului public românesc mai nereformat decît cel al diplomaţiei economice. Aşadar, nimic nou. Veţi spune, cu îndreptăţire, că programele de guvernare dedicate politicii externe nici nu trebuie să fie altfel: în lumea democraţiilor, mişcările nu au voie să fie bruşte, iar credibilitatea şi predictibilitatea sînt valori esenţiale pentru a participa la discuţii şi decizii. În plus, plasarea într-o poziţie favorabilă în lumea democraţiilor este un proces cu mult mai îndelungat decît un ciclu de guvernare. Numai că programele de politică externă anunţate, aşa cuminţi cum e bine să fie, ar trebui să se concentreze ceva mai mult pe remedierea deficienţelor deja evidente în exprimarea noastră internaţională. În general, cred că ar trebui să plecăm de la constatarea că toate mecanismele de control ale lumii unipolare s-au frînt. Mai mult, să admitem că lumea unipolară e istorie. A existat pentru o perioadă de timp mult prea scurtă faţă decît s-a vorbit despre ea. Înainte de a mai experimenta cine ştie ce invenţii bazate pe calcule de cancelarie şi nu pe cunoaşterea naturii umane, ar trebui să admitem lucid că singurul sistem de securitate valabil se bazează pe echilibrul puterilor. Cheia stabilităţii lumii noastre pare a fi existenţa unor puteri de prim rang cu interese divergente, gardate de naţiuni mai mici, care se menţin în echilibru. Orice formă de securitate "cooperativă", de genul OSCE, este imposibilă. Sistemele de securitate "colectivă", de gen NATO, sînt posibile numai între naţiuni de aceeaşi factură, cu aceleaşi aspiraţii. Deocamdată, ceea ce ne deosebeşte pare mai relevant în contextul competiţiei strategice decît ceea ce ne uneşte. Să speri la o lume în care toate naţiunile sînt ataşate sincer aceloraşi valori pe care le înţeleg în acelaşi fel este o iluzie proprie unui "flower power" şi nu unui politician. Aşadar, ar trebui să fim mai selectivi în planurile de cooperare şi mai atenţi în a ne identifica neprietenii. Apoi, România trebuie să fructifice. Avem o excelentă diplomaţie a angajamentului, dar nu avem o diplomaţie a culegerii roadelor acestui angajament. După ani de probleme, ştim să ne luăm angajamentul şi ştim să ne ţinem cuvîntul. Dar nu ştim deloc să culegem premiul care se cuvine cuiva care asumă responsabilităţi şi le îndeplineşte. Tratamentul consular la care sînt suspuşi românii de către SUA ori incapacitatea de a fructifica economic parteneriate politico-militare în care ne-am adus contribuţia deplină, inclusiv cu militari căzuţi la datorie, sînt revoltătoare şi, din punctul meu de vedere, constituie cea mai importantă slăbiciune a momentului. În mod inexplicabil, aşteptăm să ni se dea, iar cînd cerem, o facem stîngaci şi ineficient. Nu ştim să găsim tonul corect cu care să revendicăm ceea ce merităm. Îngroşînd un pic, aş zice că putem fi doar obraznici sau milogi - nu găsim alt registru. În fine, trebuie lămurit, o dată pentru totdeauna, sistemul deciziei în materie de politică externă. În general, dincolo de circ şi impostură, dincolo de obsesii pro sau contra prezidenţiale, se pot destinge două abordări raţionale. Unii sînt preocupaţi de mecanismul deciziei în sine. Îl vor cît mai cuprinzător, pe ideea că politica externă exprimă o naţiune întreagă şi nu un anumit regim politic, şi cît mai elaborat, în ideea că eroarea este mai puţin probabilă dacă decizia e luată de mai multe minţi. Alţii par mai preocupaţi de viteza cu care se ia decizia şi de posibilitatea de a putea stabili cu precizie răspunderea pentru această decizie, propunînd un sistem al legitimităţii în care cei aleşi direct să aibă întreaga putere de decizie asociată cu întreaga responsabilitate pentru ea. Mărturisesc că mă aflu de partea celor din urmă. Mi se pare că diluarea răspunderii este, în general, regula jocului politic de la noi de 18 ani încoace. Să plimbi o decizie printre avizări şi consultări, cu propuneri plecate dintr-un loc şi semnătura finală plasată în alt loc mi se pare că este, la noi, un fel de a stabili că toţi şi nici unul sînt răspunzători pentru decizie. În privinţa politicii externe, pînă la Traian Băsescu, aproape nimeni nu contesta că ar fi atributul principal al şefului statului. Odată ce Traian Băsescu a scos din minţi mai toate partidele noastre, au apărut şi lecturi mai nuanţate ale Constituţiei şi legilor în materie. Parlamentul a găsit că are atribuţii, Guvernul a găsit şi el că are un cuvînt de spus, ba chiar premierul însuşi cenzurează decizii de acest gen în virtutea faptului că instituţiile principale de execuţie a politicii externe sînt în subordinea sa administrativă. Nu în ultimul rînd, un program de guvernare trebuie să conţină ideile fundamentale de reformă a serviciilor noastre consulare. Precizez că mărirea numărului de consulate şi suplimentarea schemei acestora nu este reforma de care acest sistem are mare nevoie. Mai trebuie încă multe altele.
