Profesorii nu sînt infractori, evazioniști cu vocație

„...teama de cele două ore de matematică din casa răcoroasă a profesorului bătrîn, universitarul care-i punea în față foi îngălbenite, cu operații complicate, scrise cu stiloul, din care nu înțelegea nimic, trecute prin mîinile și mințile a sute de elevi. Iar bătrînul profesor își făcea numărul, își dădea cu mîna pe ceafă șuvița gălbuie de păr căzută peste ochelarii cu ramă groasă și-i vorbea de la trei metri, stînd în papuci de casă și șosete, cu pantaloni de stofă, întotdeauna de stofă, în cămașă, iar iarna cu un halat de molton pe deasupra, un halat vechi, uzat, vișiniu. Întotdeauna la capătul celălalt al mesei lungi din sufragerie, din lemn masiv, cu un milieu pe mijloc, pe care se odihnea Gheba...”

Am citat mai sus dintr-un roman al meu, Partaj, în care rememoram episodul primei mele experiențe cu meditațiile. Eram prin clasa a VIII-a sau poate încă a VII-a, cînd am început să iau meditații la matematică cu acest profesor, pregătindu-mă pentru treapta I, examen care făcea legătura dintre ciclul gimnazial și cel liceal. Aproape toți colegii mei luau meditații. Examenul era dur, concurența era, la unele licee, de 10-12 pe un loc. Matematica, însă, tot nu s-a lipit de mine, decît atît cît să funcționez decent în universul școlii. În paralel, la română, făceam ore private cu doamna dirigintă, care a devenit începînd cu acei ani, alături de întreaga ei familie, parte a familiei mele extinse.

Am mai luat meditații apoi, pe parcursul liceului, la chimie și, sporadic, la fizică. Eram la profil de chimie-fizică și ai mei voiau să mă fac medic. Chimie făceam cu o doamnă care atunci mi se părea în vîrstă, deși nu era încă pensionată. O farmacistă care făcea și dînsa parte din familia mea extinsă. Era unguroaică, avea o mamă bătrînă, iar tatăl meu le ajutase pe amîndouă cu diverse chestiuni medicale, context în care intraseră în familia noastră. Tanti Agy (?), pronunțat Aghi. Era necăsătorită, locuia cu mama ei într-o casă impunătoare, din zona centrală, pe care odinioară familia ei o deținuse în întregime, iar acum îi rămăsese în folosință un apartament. Mă trata ca pe nepotul ei, ca să zic așa, mă servea întotdeauna cu ceai și fursecuri, venea adesea și ea pe la noi prin casă, la povești cu ai mei sau cu bunica. Fratele meu a făcut și el chimie cu ea, el a și intrat, apoi, la Medicină. Chimia mi-a plăcut mai mult decît matematica, dar tot nu am performat în domeniu. Fizică făceam ocazional, cu un profesor de la Politehnică, un tip micuț și bonom, cu miopie și ochelari ca fundurile borcanelor, tot din cercul de cunoscuți ai tatălui meu.

În clasa a XII-a am făcut ore private (nu le pot spune chiar meditații) cu nenea Mitică, soțul dirigintei mele despre care spuneam mai sus. Am scris de mai multe ori despre el. Un om pe care l-am iubit, l-am admirat și l-am prețuit. Avea toată literatura și gramatica la degetul mic și mi-a provocat fascinația față de literatură. Nu voi uita niciodată ședințele în care i-am descoperit, alături de el, pe Bacovia, pe Blaga, pe Barbu, pe Arghezi, cu universurile lor. Îi datorez orientarea mea profesională ulterioară în proporție covîrșitoare.

Pentru că pe la finalul clasei a XII-a mă apucase o etapă mistică, am ajuns pentru un an student la Teologie (am povestit într-un alt articol despre asta), dar aventura nu a durat mai mult. În vara anului de după ce am plecat de la Teologie, am mai făcut iar o serie de meditații: la istorie, cu doamna Monica Moraru, fosta mea profesoară din gimnaziu, o femeie caldă și veselă, cu un har special de povestitoare. Istoria era, prin ea, o nesfîrșită narațiune. Luam atunci meditații pentru că una dintre opțiuni era să merg la Drept, ceea ce nu s-a mai întîmplat. Dar și orele din gimnaziu, făcute cu ea, și meditațiile din acea vară au avut un rol important pentru mine. Și dînsa, la rîndul ei, devenise apropiată cumva de familia mea. Cînd am scris romanul Istoria lui Răzvan m-am bucurat că a ieșit din tipar cu cîteva zile înainte ca dînsa să se stingă și că a apucat să-l vadă.

Ajuns profesor, în primii vreo doi-trei ani, presărați de examene, fragmentați de stagiul militar, obligatoriu atunci, nu am prea dat meditații. Poate să fi avut unul-doi elevi pe an, sporadic. Mă ajutau încă părinții, consistent. Apoi, odată ce am obținut post de titular, am început să dau și multe meditații. Pur și simplu nu puteam supraviețui altfel și, chiar cu aceste meditații, eram la stadiul de supraviețuire, doar. Vreo opt-zece ani am dat meditații multe, deci. Zilnic, cîte două-trei ședințe, inclusiv sîmbăta și duminica. Stilul meu de a da meditații a fost, mereu, cu cîte un singur elev, rar s-a întîmplat să fac cu cîte doi. Era epuizant. Dar, cum spuneam, altfel nu reușeam să supraviețuiesc, o vreme singur, apoi, cu atît mai mult, într-o familie. Cu tot cu meditații, drămuiam banii, nu ne permiteam decît concedii modeste, ieșiri în oraș mai deloc, cumpărat cărți doar cu rezervă, aveam rate de plătit etc.

Mă opresc din relatarea experiențelor personale. Acum, nu mai dau meditații deloc. Sau mai ajut, cînd nu am cum refuza, cîte un prieten sau o cunoștință apropiată. Dar ce voiam să spun, și nici nu-mi rămîne mult spațiu pentru dezvoltat, este că meditațiile nu sînt o plagă socială sau educațională. Faptul că se dau meditații nu este, cum s-a încercat adesea să se spună, un indicator al calității precare a învățămîntului. Și, pe de altă parte, nici nu este adevărat că din meditații cineva se poate îmbogăți. Sînt cazuri rare, cele care sînt. Profesori care, probabil, dau meditații cu mulți elevi deodată, ani sau zeci de ani la rînd. Mi-e greu să înțeleg ura pe care profesorii au ajuns să o genereze. Citeam comentarii la un articol în care se explica ce căi de taxare propune ANAF-ul pentru profesorii care dau meditații. Iată unul: „Trebuie taxați, la sînge, putorile de profesori, care dau meditații cu cîte patru-cinci elevi și care la oră nu își dau interesul și nu fac nimic sau aproape nimic și îi jignesc pe elevii care nu fac meditații cu ei”. E un indicator al urii. Nu spun că nu există și cazuri de profesori care își condiționează elevii de la clasă să facă cu ei meditații, dar cu siguranță sînt izolate. Că trebuie fiscalizate veniturile obținute din meditații e o discuție veche. Cine dă meditații nu o face pentru a înșela statul. O face pentru a trăi decent. Am prieteni profesori care și-au făcut PFA sau au găsit alte mijloace de a-și plăti datoriile la stat care derivă din aceste venituri. Dar trebuie avut în vedere că, totuși, aceste venituri sînt fluctuante, că o soluție simplă ar genera, cred eu, o reacție responsabilă a profesorilor, în timp ce soluțiile complicate vor genera mai degrabă eschive. Profesorii nu sînt infractori, evazioniști cu vocație.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.