Problemele Europei dominatoare

De la impetuosul Mark Leonard la precautul Tony Judt, sînt mulţi cei care spun că secolul XXI va fi al Europei. Sînt şi autori, precum Walter Laqueur, care vorbesc deja despre declinul Europei în termenii, atît de dragi şi intelectualilor, şi semidocţilor deopotrivă, căderii Imperiului Roman. În orice caz, din punct de vedere economic, în forma sa unională, Europa trece, deja, de Statele Unite, modelul său de bunăstare socială face furori în Africa sau Asia, chiar şi mulţi americani găsesc în Europa tot ceea ce lipseşte Americii, şi încă ceva în plus. Nu este de aşteptat ca Europa să domine lumea militar şi politic în maniera în care SUA au dominat-o la sfîrşitul de secol XX. Poate că felul în care Grecia de după cucerirea romană domina culturalmente cuceritorul ar fi mai aproape de felul în care o Europă, covîrşită de imigraţie şi demografie neeuropeană, va domina spaţiul global. Deşi nu o să avem baze militare şi comisari peste tot în lume, o să rămînem în mintea lor şi, astfel, vom fi mai eficienţi şi mai agreabili în rolul dominator care ni se preconizează. Este de aşteptat ca modelul european de pace, democraţie şi prosperitate să exercite o asemenea forţă de atracţie încît să transforme lumea. Mai mult - vorba lui Mark Leonard -, ne putem aştepta ca stilul european de a rezolva probleme să devină, într-un fel, stilul lumii globale. Aşadar, ne putem aştepta ca o birocraţie echidistantă, bine strunită de puzderie de regulamente şi închisă într-o etică puternic ataşată libertăţii egale a cetăţenilor - aşa cum este, în cea mai mare parte a ei, birocraţia europeană - să preia, încet-încet, rezolvarea problemelor de orice fel. Ca şi în Europa de acum, elita politică a lumii de mîine nu se va mai recruta din pepinierele clasice de jurişti, militari sau intelectuali academici, ci va proveni din această imensă masă de birocraţi, poate lipsiţi de pasiune şi charismă, dar disciplinaţi şi corecţi, care se va specializa tot mai bine şi se va înmulţi tot mai mult. Dacă aşa vor sta lucrurile, putem deja să ne îngrijorăm puţin. Căci modelul european - mă tem - nu este pentru export. Uniunea Europeană există cu atîta succes pentru că membrii săi au în comun trei determinaţii esenţiale: religia, cultura, istoria. Cine se mai poate îndoi că, la începutul secolului XXI, creştinismul este singurul cadru religios în care democraţia liberală există natural şi eficient? Contraexemplul japonez nu valorează nimic pentru că democraţia niponă este integral un produs pax americana. Apoi, mentalul european, deşi dezvoltat în numeroase idiomuri, este totuşi unitar. Minţile noastre funcţionează după logica aristotelică, gîndim dialectic şi avem spirit critic. În fine, deşi experienţa istorică rămîne pe mai departe diferită, divizată între Est şi Vest mai ales, istoria însăşi a curs mereu peste noi toţi, deopotrivă. Nici un moment istoric major al Europei - fie că s-a petrecut în Grecia, în Italia, în Franţa sau în Germania - nu a rămas fără consecinţe pentru fiecare colţ de Europă. Aceste trei elemente care ne adună împreună fac din Europa unită un proiect realizabil. Această democraţie, acest capitalism, acest stat de drept sînt creaţii pur europene. De aceea şi sîntem cei mai buni în a le pune la lucru, la o asemenea scară. America însăşi este creaţia noastră, este cel mai puternic produs al culturii europene şi, în loc să o simţim ca pe un competitor de departe, ar trebui să fim mîndri de ea. Performanţele colosale ale Americii în secolul al XX-lea arată tocmai că gîndirea europeană e capabilă de performanţe istorice inegalabile. Ce lipseşte Europei de acum este vigoarea etică şi, tocmai de aceea, spuneam că trebuie să ne îngrijorăm puţin. Dorinţa de pace şi prosperitate cu orice preţ, tipică pentru europeni, este, de fapt, o dovadă de cinism, iar din altă perspectivă, este o dovadă de slăbiciune, şi nu de putere. Ezitarea Europei în a propune lumii, pe care încet-încet o ia sub stăpînire, un proiect etic, în care binele şi răul politic sînt, măcar în linii mari, definite, se poate întoarce împotriva ei. Experienţa fascismului şi cea a comunismului nu au clintit Europa din înalta ei convingere că totul - dar absolut totul - se poate negocia. Forţa de negociere a Europei, foarte mare în lumea de azi, se bazează pe aura vechii civilizaţii, pe respectul cu care este înconjurată istoria sa, dar şi pe un fel de fascinaţie care face din Europa continentul central al istoriei, pentru foarte mulţi oameni. Dacă America s-a impus în fruntea lumii, Europa a fost acolo dintotdeauna şi are, aidoma unui monarh, un tip de autoritate transpolitică şi extraconjuncturală. Pe acest temei, Europa este îndreptăţită să impună standardul etic pentru secolul XXI. Dar Uniunea Europeană pare că nu înţelege de unde îi vine propria ei forţă, altfel nu se explică cum de acceptă să renege tocmai fundamentele ei. Europa acceptă, în numele unui multiculturalism înţeles ca un fel de ideologie internaţionalistă, să renunţe la asumarea formală a esenţei sale creştine. Acceptă, în numele viitorului, să uite istoria sa, ca în cazul stupefiantei puneri la colţ a Poloniei în chestiunea Acordului de cooperare cu Rusia. Acceptă, în numele unei iluzorii linişti, să îşi tempereze spiritul critic, tratînd cu inadmisibilă indulgenţă islamismul radical. Pînă şi BBC, cuprins de această slăbiciune, a difuzat o scrisoare a unor islamişti condamnaţi definitiv, pentru acţiuni de terorism, la sentinţe de închisoare pe viaţă, ca pe o contraopinie la decizia judecătorilor. Astfel, sentinţa unei curţi de judecată britanice - într-un proces desfăşurat după toate regulile statului de drept şi în deplină transparenţă - este, pentru BBC, doar o opinie, de vreme ce, în numele echidistanţei, postul a decis ca o declaraţie a celor condamnaţi, lungă cît sentinţa, să fie citită la aceeaşi oră, pentru a da părţilor spaţiu egal de exprimare. Această pierdere de măsură, care echivalează decizia unei curţi cu un manifest religios-extremist, e uluitoare. Slăbiciunea etică, suprimarea mîndriei de a spune că eşti ceea ce eşti, cu atît mai mult cu cît ceea ce eşti se dovedeşte a fi o identitate de mare succes, este marele pericol care paşte Europa. Cînd va ajunge să domine lumea, s-ar putea ca Europa să nu mai fie Europa.