Probleme în paradisul democrat. Obama la Hiroshima

„Exact cînd toată lumea spunea că această campanie electorală nu poate fi mai nebună, ea a devenit mai nebună“, spunea un editorialist citat de CNN săptămîna trecută. Remarca acestuia era o concluzie după ce nervii electorali ai Americii au explodat unde nu se aştepta nimeni şi s-au mai domolit acolo unde toată lumea se aştepta să explodeze fără oprire.

Acum o lună, tabăra republicană părea devastată de o criză de nervi fără sfîrşit. Conflictul dintre Trump şi partidul republican, alimentat de succesul electoral al celui dintîi şi de dispreţul afişat faţă de el de liderii celui de-al doilea, ameninţa să fie distrugător în tabăra conservatoare, care părea decerebrată. La democraţi, în schimb, totul părea în ordine: se confruntau, acid, dar în plină decenţă electorală, Sanders şi Clinton, iar lucrurile evoluau firesc, în favoarea soţiei fostului preşedinte. Astăzi, republicanii s-au mai liniştit, Trump va fi candidatul lor cert şi eforturile de acoperire a tranşeelor interioare se văd. Dacă nu l-au putut învinge pe Trump, republicanii încearcă acum măcar să-l controleze cît de cît. În schimb, democraţii devin din ce în ce mai neliniştiţi şi mai divizaţi. Suporterii lui Sanders contestă episoade deja consumate din alegerile primare democrate, iar opţiunile ceva mai radicale ale semiindependentului senator de Vermont au avut un rezultat de bombă cu efect în­tîrziat în interiorul partidului. Adusă tot mai la stînga de presiunea lui Sanders, Hillary Clinton trebuie să administreze înţelept şi o altă fisură apărută între susţinătorii tradiţionali ai partidului ei: aceea dintre sindicate şi ecologişti. Şi această sarcină este cu atît mai dificilă, cu cît la această fisură a contribuit direct Barack Obama însuşi.

Vizita pe care Barack Obama a făcut o în oraşul Hiroshima pe 27 mai este pe drept numită „istorică“. Este pentru prima oară cînd un preşedinte american calcă în oraşul-simbol, distrus de primul atac nuclear din istorie. Încă de acum cîteva luni, cînd Casa Albă a anunţat această vizită, toată lumea a ştiut că nu-i va fi uşor celui dintîi dintre americani. Pe de o parte, mulţi japonezi, şi mai ales cei mai mulţi dintre supravieţuitorii de atunci, aşteaptă scuze oficiale din partea statului american. Pe de altă parte, mulţi americani socotesc că, oricît de dureroasă, decizia folosirii bombei atomice împotriva Japoniei, la finele războiului, a fost corectă. În orice caz, decizia acestui atac a rămas una dintre cele mai controversate din istorie: pe de o parte, a ucis mulţi oameni, pe de altă parte, a salvat mulţi alţii. A fost o decizie tipică pentru logica de război, în care nu se mai gîndeşte în termeni de „oameni“, ci în termenii „ai noştri“ şi „ai voştri“ – să moară „ai voştri“, ca să-i salvăm pe „ai noştri“. O asemenea logică oripilează în vreme de pace, dar devine firească în timp de război, dovedind încă o dată că războiul este în afara oricărei logici omeneşti, chiar dacă este profund înrădăcinat în instinctul speciei. Nu în ultimul rînd, este esenţial de amintit că Japonia a fost agresorul în cel de-al Doilea Război Mondial. Fără agresiunea japoneză, este foarte probabil că al Doilea Război Mondial nu ar fi ajuns în Pacific. Or, carnagiile de neimaginat petrecute în acest vast spaţiu geografic între 1941 şi 1946 (dar şi înainte de 1941, ca nişte adevărate „acte pregătitoare“) stau povară istorică pe umerii acelei Japonii. Faptul că şi astăzi tema Hiroshima nu este deloc simplă se vede într-o reacţie imediată a Chinei faţă de vizita lui Obama: Beijing-ul a spus că dezastrul produs de americani la Hiroshima este nimic faţă de masacrul comis de armata japoneză în Nanjing, pe 9 decembrie 1937 – episod care ar trebui să fie cu mult mai prezent în conştiinţa lumii decît cel din 6 august 1945. Fără să fiu o secundă de acord că uciderile în masă se pot vreodată compara, nu poţi să nu admiţi că Violul Nanjing-ului a fost o crimă colectivă îngrozitoare. În plus, în cazul Hiroshima, lucrurile au luat, imediat după război, şi o dimensiune propagandistică, comuniştii folosind din plin episodul în retorica lor fals pacifistă. Fireşte, pentru comunişti, conta doar că bomba fusese americană şi atît.

Anticipînd reactualizarea controversei, Casa Albă a anunţat încă de la început că preşedintele Obama nu-şi va cere scuze pentru atac, dar îşi va exprima compasiunea şi gîndurile în legătură cu efectele acestuia, vorbind despre învăţămintele pe care le putem trage astăzi din devastatorul atac, ceea ce, riguros, Barack Obama a şi făcut. Unii critici l-au taxat, deja, pe preşedintele american drept ipocrit. La Hiroshima, Obama a făcut apel la o lume fără arme nucleare, dar documentele publice ale Pentagonului spun că, în cei opt ani ai preşedinţiei Obama, stocul nuclear al SUA a cunoscut cel mai lent ritm de diminuare de la sfîrşitul Războiului Rece încoace. Ceea ce aceşti critici uită, însă, este că pericolul nuclear a crescut simţitor în lume, în acest interval, şi SUA nu pot să nu ţină cont de asta.

Dar, în contextul electoral american actual, mie mi se pare că această vizită are şi alte efecte decît pe acela, dorit de preşedinte, de a da un semnal pentru viitorime. Paradoxal, sînt convins că împotriva voinţei preşedintelui Obama, am impresia că ceea ce a transmis această vizită este, mai degrabă, un sprijin pentru Donald Trump. Să mă explic.

Şi în această vizită, preşedintele Obama şi-a reafirmat convingerile ecologiste. La finalul celor două mandate ale sale, Barack Obama se poate lăuda că a avansat şi a impus pe agenda lumii ecologismul, ceea ce, admit, nu e rău. Obama, însă, nu a putut opri apariţia faliei de care am vorbit mai sus, între ecologişti şi sindicatele muncitoreşti, ambele fiind, tradiţional, în „portofoliul“ electoral democrat. Cînd a fost pus în situaţia de a arbitra între ele, Obama a dat dreptate mai degrabă ecologiştilor, enervînd sindicaliştii. Probabil că momentul cel mai vizibil pentru public a fost proiectul fazei a patra a megaconductei de petrol Keystone, Canada – SUA. Proiectul era susţinut de zeci de sindicate muncitoreşti, care vedeau locurile de muncă aduse de o asemenea investiţie, dar era combătut de ecologişti, care spuneau că, pe traseu, conducta distruge mediul (între altele, nişte dune de nisip relativ rare din Nebraska). După şase ani de controverse, administraţia Obama a dat dreptate ecologiştilor. Efectul electoral al unor atitudini de acest gen a fost că nu puţine sindicate par dispuse, acum, să-l susţină pe populistul Trump. Ecologismul lui Obama – exagerat, zic sindicatele blue collar –, care s-a simţit şi în pledoaria lui antinucleară de la Hiroshima, poate înstrăina unele grupuri electorale interesate mai degrabă de locuri de muncă, iar populistul Trump are retorica perfectă pentru captarea acestui gen de nemulţumiri.

Pe de altă parte, pacifismul lui Obama, încă o dată afirmat la memorialul victimelor bombardamentului din 6 august 1945, rezonează mai bine cu „proiectul“ Trump, decît cu retorica Clinton. În esenţă, Trump se recomandă ca fiind un negociator absolut: e dispus să discute cu oricine şi e convins de abilităţile lui de a obţine negoţul cel mai potrivit. Nu are reţineri şi nici nu are inhibiţii. Dacă America vrea pace (şi el ştie cel mai bine că afacerile merg bine doar dacă e pace), atunci va fi dispusă să dea orice ca să fie pace – cam acesta e Trump. De dragul unor interese imediate şi pragmatice, Trump e gata să îi dea lui Putin ce vrea, lui Kim Jong-un ce vrea, şi, în general, tuturor celor care nu ameninţă America cu „arme culturale“, ci cu arme adevărate, cam tot ce vor ca să lase America în pace. Cu cei care o ameninţă „cultural“, precum imigranţii latino sau musulmani, Trump este inflexibil. Cu ei, nu negociază nimic.

Pentru pace, Obama a fost dispus să conducă o Americă mult mai reţinută în intervenţii exterioare. Ca un veritabil „Obama plus“, Trump ne va oferi o Americă nu doar şi mai reţinută în intervenţii exterioare, ci şi mult mai generoasă în concesii. Totul, pentru o lume a păcii, ­căci pacea este întotdeauna rezultatul unui negoţ – cam asta crede Trump.