Problema libertăţii noastre

E ceva ce mă nelinişteşte în această goană românească spre Uniunea Europeană. Politic, aderarea a devenit obsedantă şi obnubilează, azi, toate celelalte datorii ale statului. Mai departe, aderarea a excedat poziţia de obiectiv fundamental al Guvernului şi a devenit o îndatorire cetăţenească. Trebuie să ne purtăm cu toţii, clipă de clipă şi ceas de ceas, astfel încît să aderăm la Uniune. Cetăţeanul român trebuie să înţeleagă şi să suporte. În numele scopului măreţ, el trebuie să accepte chiar şi inacceptabilul. În realitate, în spatele inacceptabilului nu stă, absurdă, obtuză şi chinuitoare de români, Uniunea, ci incompetenţa şi/sau ticăloşia neaoşă. În iunie, Ministerul Administraţiei şi Internelor a ordonat poliţiei de frontieră să reţină paşapoartele tuturor cetăţenilor români care intrau în România după o şedere mai lungă de trei luni în ţările spaţiului Schengen. Paşapoartele erau restituite numai după ce cetăţeanul explica, cu documente, de ce şederea lui a fost mai lungă. Pentru că s-au format cozi interminabile, MAI a decis ca paşapoartele, odată reţinute, să fie transmise serviciului judeţean de paşapoarte de la domiciliul titularului şi acolo să aibă loc explicaţiile. Cam în acelaşi timp, poliţia de frontieră primise ordin să nu permită ieşirea din România a cetăţenilor care nu prezintă documente din care să reiasă, ca la armată, pe timpuri, scopul şi durata vizitei. Presa a reacţionat nervos şi corect. Dar instinctiv şi nesusţinut. Aceste măsuri constituie o inacceptabilă înfrîngere a libertăţilor noastre. Incapacitatea Guvernului nostru de a rezolva problemele integrării europene, precum controlul migraţiei ilegale, se decontează cu libertatea noastră. Revoltător! Sprînceana supărată a dlui Blaga, cînd spune cuvîntul "lege", se zburleşte la cine nu trebuie, pentru că, desigur, hoţii sînt mai greu de prins decît turiştii. Episodul evocat este elocvent nu doar pentru un fel tîmp şi, în ultimă instanţă, antiromânesc de a conduce România spre UE, ci şi pentru dispreţul general, transpartinic sau, după o formulă americană, bipartizan, al liderilor politici români pentru libertăţile noastre. Legislaţia pentru această măsură a fost adoptată în vremea guvernării pesediste, dar nu a fost aplicată. Desigur, a fost raportată la Bruxelles ca o măsură menită să bla-bla-bla, să trăiţi! Apoi, ea este aplicată de Guvernul Tăriceanu care e "scrofulos" cu legea, ştim bine. În acelaşi timp, şefii vămilor erau numiţi pe criterii feudale şi cei doi premieri, dnii Năstase şi Tăriceanu, desigur, nu ştiau nimic. Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca şi cum nu ar avea probleme de aplicare a legii în România, a decis să acţioneze ca un fel de agenţie a serviciilor de imigraţie din ţările Schengen. Sînt curios cum reacţionează ofiţerul de la Serviciul Paşapoarte din Tulcea cînd românul cu paşaport confiscat vine cu documente de toate felurile din Danemarca sau din Portugalia şi îi explică cum şi de ce a stat mai mult de trei luni. Are acesta vreo pregătire să aprecieze dacă şederea românului a fost legală sau ilegală? Evident că nu. Are ofiţerul român competenţa legală să facă asta? Evident, nu. Atunci, de ce? De ce, cu preţul libertăţii noastre? Pentru că aceşti improvizaţi oameni politici au idei zburătoare şi nu au viziune. Mai pe româneşte, ei nu pot înţelege ceea ce e cu adevărat important şi nu-şi pot construi deciziile pe acest temei. "Scopul legii nu este acela de a aboli sau restrînge, ci de a prezerva şi spori libertatea" a scris John Locke în Al doilea tratat.... Dar la cabinetele dlor Blaga şi Tăriceanu, desigur, nimeni nu citeşte Locke. Şi nici Hayek. Acolo se vorbeşte la telefon cu dl Schilly sau cu dl Frattini şi aşa se află cam ce chip are Europa, ca şi cum Europa ar fi rezultatul acquis-ului şi nu al unei imense experienţe istorice a libertăţii. E limpede ca lumina zilei că România a negociat prost aderarea. La fel de prost a negociat, pe cît de prost a performat în atingerea standardelor de aderare. A fost o negociere în genunchi, împinsă de la spate de considerente de imagine şi calcul electoral (greşit, după cum s-a dovedit pînă la urmă, aşa cum greşite s-au dovedit a fi în România mai toate calculele electorale). Un amic spaniol, înalt funcţionar în Comisie, îmi povestea, într-un cadru privat, cam ce se spunea pe culoarele birocraţiei bruxelleze despre negociatorii români - erau ştiuţi că acceptă tot, mimează discuţii şi opoziţii în aspecte marginale şi, în general, negociază cu ochii la ceas, preocupaţi exclusiv de închiderea rapidă a capitolului de negocieri. Chiar dacă nu aş fi beneficiat de mărturisirea amicului meu, aş fi avut aceeaşi părere. Rezultatul vorbeşte de la sine: am încheiat tratatul de aderare cel mai condiţionat din istoria Uniunii. Şi chiar şi aşa, acest tratat se ratifică umilitor de greu în Parlamentele ţărilor membre. Ceva ne spune că golul creat de lipsa de reforme şi, în general, de neputinţele noastre, candide sau vinovate, trebuie umplut cumva. Facem, atunci, gesturi şocante, ample, ca nişte ameţeli radicale care îţi taie picioarele. Apoi, copii imberbi ai Europei, aşteptăm aplauzele lojei de onoare. Care e goală.