Primiți cu educația preșcolară?
Nu mă uit niciodată la emisiunea lui Virgil Ianțu, nici nu știam că mai există. Dar mi-au căzut ochii pe o postare a cuiva de pe Facebook, în care își manifesta stupefacția față de o secvență a emisiunii, difuzată cu ocazia Zilei Naționale a României. Concret, un copil de aproximativ șapte ani a recitat un fragment din „Geniu pustiu” de Mihai Eminescu. Virgil Ianțu a plîns, părinții și-au umflat piepturile de mîndrie, iar copilul a fost declarat „cel mai mare patriot român”. Autorul postării afirma, pe bună dreptate, că lui îi provoacă tristețe această abordare, în care un copil devine obiect de spectacol de circ, recitînd ceva ce nu înțelege, în loc să se afle pe stradă, la joacă, alături de alți copii de vîrsta lui.
De la acest eveniment și de la o discuție cu cineva care este destul de familiarizat cu mediul educațional preșcolar mi-a venit ideea acestui articol. În care îmi propun să supun atenției puțin specificul educației timpurii, în speță etapa preșcolară, a anilor de grădiniță.
Am studiat puțin, în consecință, curriculum-ul pentru învățămîntul preșcolar aflat în vigoare. Mi-a plăcut ce am citit și viziunea pe care am întrezărit-o în acesta, convergentă, aș spune, cu principiile paradigmei curriculare a dezvoltării personale. De asemenea, privind puțin și înspre ce se întîmplă în afara granițelor noastre, se poate constata că există surse de inspirație fertile pentru acest curriculum în cele aplicate în spațiul anglo-saxon mai ales. Finalitățile educației timpurii propuse de această programă vizează „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu şi de trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă”, „dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul […], încurajarea explorărilor, exerciţiilor, încercărilor si experimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare”, „descoperirea [...] propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine pozitive”, „sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare acestuia la intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii”. Fără să ai foarte multe cunoștințe avansate de pedagogie și de tendințe actuale ale acesteia, poți ușor observa că paradigma în care se înscriu aceste finalități este a dezvoltării personale. Dar, dincolo de acest merit, se poate deduce din aceste finalități cît de importantă este educția timpurie pentru punerea unor baze stabile și valoroase pentru evoluția și formarea educațională și caracterologică ulterioare.
Și aici mă apropii de problematica pe care vreau să o evidențiez. Aceeași programă școlară pune accentul asupra unui aspect extrem de important, una dintre cele patru mari tendințe pe care aceasta le promovează și le are în vedere: rolul familiei. Concret, alături de importanța diversificării strategiilor didactice, de asigurarea unui mediu educațional care să permită o explorare activă și alături de promovarea dezvoltării globale a copiilor (pe care nu le explic detaliat acum, căci se poate intui la ce se referă), programa afirmă explicit că rolul familiei este, mai ales în această etapă a dezvoltării copiilor, de partener: „Părinţii ar trebui să cunoască şi să participe în mod activ la educaţia copiilor lor desfăşurată în grădiniţă. Implicarea familiei nu se rezumă la participarea financiară, ci şi la participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, la prezenţa lor în sala de grupă în timpul activităţilor şi la participarea efectivă la aceste activităţi şi, în general, la viaţa grădiniţei şi la toate activităţile şi manifestările în care aceasta se implică”.
Durerea pe care însă o resimte sistemul este că familia percepe grădinița în cu totul alți termeni. Percepția, din interiorul sistemului, este că aceasta are statutul unei bone, asigurînd părinților libertatea (cinică, aș zice, totuși) de a merge la serviciu. Părinții, în marea lor majoritate, nu își pun problema că la grădiniță copiii trebuie să cîștige deprinderi, să-și formeze abilități și să acumuleze cunoștințe în acord cu o viziune educațională. Sînt mulțumiți că au o asigurare instituțională privind supravegherea copiilor lor pe parcursul orelor în care ei se află la job sau la job-uri.
Argumentele – desigur, fără studii statistice – care susțin această percepție există. Mai întîi, se poate observa această perspectivă a părinților din problemele cărora le acordă atenție la ședințele cu părinții. Majoritatea întrebărilor și a discuțiilor se învîrt în jurul siguranței, în jurul programului de somn sau arată interes pentru spațiul de recreere în aer liber, precum și pentru hrană. Aproape deloc nu sînt focalizări asupra aspectelor care vizează curriculum-ul, într-o încercare de înțelegere a lui cu scop colaborativ.
Apoi, aceeași perspectivă rezultă și din interesul aproape inexistent privind activitățile care ar implica prezența părinților în comunitatea educațională. Există multe astfel de activități în care pot fi implicați părinții și nu este vorba doar despre participarea lor în calitate de spectatori la serbările de sărbători sau de sfîrșit de an școlar.
Nu în cele din urmă – și aici revin, închizînd cercul, la emisiunea lui Ianțu –, această perspectivă limitativă cu privire la rolul acestor ani în dezvoltarea personalității copiilor se recunoaște în așteptările lor cu privire la ce trebuie să livreze educabilii în urma școlarizării lor. Aceste așteptări sînt ancorate și înțepenite în propriile experiențe, ale unor epoci trecute. Poezii învățate pe de rost, spre exemplu, adică accent pus asupra unor achiziții, fără atenție acordată înțelegerii capacităților, deprinderilor, abilităților.
Una peste alta, ce vreau să spun mai generalizat: că rolul de parteneri al părinților în raport cu mediul educațional este la noi destul de vag înțeles, ca să nu spun greșit, pentru că nu vreau să acuz sau să jignesc. Și, mai ales în privința educației timpurii, acest rol ar fi foarte important, dincolo de implicările formale, de sprijinire financiară sau logistică. Educația timpurie este cel puțin la fel de importantă, dar poate chiar mai importantă decît educația primară, în formarea unor comportamente care să permită apoi, în gimnaziu și în liceu, dezvoltarea plenară, autonomă și responsabilă.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
