Preşedintele, raus!
Sîntem martorii (dez)ultrainformați ai unei vîrste ciudate a tînărului nostru stat. Tentația multora este aceea de a echivala cumva vîrstele statului român cu etapele prin care trece orice viață de om. Nu știu cît e de legitim, dar este, în orice caz, sugestiv. Am spune că statul român atinge în aceste vremuri pubertatea, cu tot alaiul bizarelor tulburări de comportament și sensibilitate asociate. Ca orice tînăr, și statul nostru trece prin dezorientarea impetuoasă a acelei siguranțe de sine „știu eu mai bine“ cînd, de fapt, nu știi mai nimic. Contradicțiile și agitațiunea oricărui puber ar avea echivalentul în zbaterea care a cuprins lumea românească în ultimii doi-trei ani. Statul român este la fel de stabil și de lucid pe cît este un puber, în concluzie. Dar această analogie, repet, legitimă sau nu, se cam oprește aici. Instituțiile statului nu pot fi explicate tot timpul în acest mod. Într-un stat intervine mereu și dinamica intereselor politice de moment ale celor care, cu mai mult sau mai puțin talent, joacă pe această scenă.
În plus, mai există și ceea ce Max Weber explica undeva: un soi de concurență pentru putere între instituții. Meritul lui Weber este acela că dă acestei competiții un aer de normalitate și are dreptate. Priviți spre alte state cu mult mai mature decît noi – peste tot există lupta interinstituțională pentru putere, pentru întîietatea în decizie, pentru acoperirea unei arii cît mai largi de autoritate. În termeni general-constituționali, aceasta este dinamica firească a raportului dintre cele trei puteri ale statului. Orice aranjament politic ar exista la un moment sau altul în stat, puterea legiuitoare va clama supremația în dauna celorlalte două, puterea judecătorească va pretinde să fie decidentul definitiv și irevocabil în toate privințele și puterea executivă va încerca să se impună drept guvernare suverană cu politicile ei și numai ale ei. Idealul pe care îl știm încă din școală este că aceste puteri trebuie să fie separate (adică să nu decidă una în locul celeilalte) și egale (adică nici una să nu fie, de fapt, supremă). Dar această separare și această egalitate nu înseamnă împietrire. Separarea și egalitatea puterilor instituționalizate sînt mereu în mișcare, ca un fel de ținte vii spre care mergem zi de zi. Complexitatea raporturilor crește și mai mult dacă adăugăm și un alt imperativ: acela al conlucrării în numele eficienței și coerenței. Cum vor conlucra deținătorii de putere care trebuie să fie și separați, și egali, care nutresc natural sentimente concurențiale și care, în cele din urmă, se ocupă de același lucru, adică de bunul mers al statului? Foarte greu. Ei bine, acest „foarte greu“ este exact ceea ce vedem acum că ni se întîmplă…
Am simțit nevoia acestei introduceri pentru a fi mai clară perspectiva din care scriu despre una dintre cele mai riscante evoluții instituționale la care asistăm: slăbirea puterii prezidențiale. Nu sînt naiv, așa că îmi dau seama de ce actuala majoritate parlamentară elimină președintele din deciziile de numire a celor mai înalți magistrați ai țării. Văzînd că nu au mai cîștigat prezidențialele din anul 2000 încoace, pesedeii s-au gîndit că e mai bine să extragă miza de putere din funcția la care nu mai ajung și să extindă autoritatea puterilor pe care, în mod obișnuit, le obțin prin alegeri. Tot mai puțin la președintele republicii, tot mai mult la Parlament și Guvern – aceasta este tendința. Logica grupării și regrupării electorale în cele două tururi de scrutin la orice alegeri prezidențiale ne arată că turul decisiv al prezidențialelor se desfășoară întotdeauna între un candidat PSD și un candidat anti-PSD, iar suma antipesediștilor o depășește mereu pe cea a pesediștilor. La parlamentare, însă, PSD este mereu în față, pentru că antipesediștii se risipesc între patru-cinci partide. Prin urmare, emascularea puterii prezidențiale, care va merge mai departe, căci ar fi o prostie să credem că pesedeii se vor opri la ceea ce au realizat deja, are un temei strict politic-conjunctural și nicidecum unul principial, o viziune anume în legătură cu structura instituțională a unui stat care vrea să se democratizeze tot mai mult.
Dacă admitem că așa stau lucrurile, întrebarea firească este cine și cum poate apăra funcția prezidențială. Răspunsul imediat este că președintele însuși trebuie să își apere funcția. Sînt convins că o va face prin mijloacele legale de care dispune, că va apela la Curtea Constituțională de cîte ori va fi cazul, că va încerca demersuri în Parlament, că, la nevoie, se va adresa public pentru sprijin. Însă, dincolo de asta, cred că nu doar președintele trebuie să fie cel care să atragă atenția că soluția unei republici parlamentare este cu totul nepotrivită României. Știu că un asemenea proiect s-a vînturat mult în societate, mai ales în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat al dlui Băsescu. Tot o logică scurtă, mioapă, viscerală îi ghida și pe cei care doreau parlamentarism atunci, ca și pe cei de acum. Las la o parte că, în mare, sînt cam aceiași. Pur și simplu îi enerva persoana/stilul președintelui Băsescu și se gîndeau că cel mai bine e „să i-o tragă“ luînd din puterile funcției. Dezbaterea despre natura republicii noastre m-a pasionat mereu și am urmărit atent, de a lungul anilor, argumentele puse pe masă. Niciodată nu am putut vedea o analiză serioasă a acestui subiect, decontextualizată politic, dar legată de specificul nostru național, cu referiri la standardele democratice ale Occidentului actual și la exigențele statului de drept de astăzi.
Nu spun că legea noastră fundamentală e perfectă în această privință. Dimpotrivă. Tocmai ambiguitățile ei sînt exact speculate de cei care vor un președinte ornamental.
În ceea ce mă privește, am spus-o cu alte ocazii, sînt un adept al sistemului republican american. Ar trebui să fie mulți ca mine, pentru că văd, mai ales în retorica susținătorilor tezei „statului paralel“, dese referiri la America atunci cînd vine vorba despre comisiile de anchetă parlamentară, de pildă. Sînt, deduc, destui susținători ai modului american de organizare statală. Păi, atunci, model american să fie! Un parlament cu toate puterile Congresului american nu poate exista, însă, fără un președinte cu toate puterile președintelui american. Nu poți să transplantezi un oscior dintr-un leu într-o găină; nu poți fi „ca americanii“ în privința procedurilor unei comisii de anchetă parlamentară, dar „ca românii“ în toate celelalte privințe. În plus, argumentul cel mai solid pentru un președinte puternic în sistemul nostru este exact argumentul celor mai sus numiți cînd vor un Parlament atotputernic: cel al votului popular. Știe toată lumea: președintele României este cel mai votat politician al țării. Nu-l poți transforma într-un fel notar al deciziilor celorlalte puteri. Propun să fim îngrijorați în fața acestei operațiuni „Președintele, raus!“. Dacă, firește, mai avem ceva resurse de îngrijorare după ce ne îngrijorăm de atîtea altele…
Foto: adevarul.ro
