Post-adevărul lumii noastre

Dicționarele Oxford au anunțat că „post-adevărul“ (post truth) este cuvîntul anului 2016. Cuvîntul este definit de cei de la Oxford ca fiind „adjectivul care desemnează circumstanța în care faptele obiective sînt mai puțin influente în formarea unei opinii publice decît apelul la emoție și la credințele personale“. Nu vă grăbiți să spuneți că așa a fost dintotdeauna. N-a fost! Gloria post-adevărului este, totuși, actuală și – culmea! – obiectivă: folosirea cuvîntului a crescut de sute de mii de ori în 2016 în comparație cu anii trecuți, ceea ce a și determinat acordarea „laurilor“ de către Dicționarele Oxford. Asta face ca post-adevărul să devină, de fapt, substantiv, căci adjectivul rămîne, totuși, mai degrabă un instrument de exprimare a subiectivității, în vreme ce substantivul are o mai grea încărcătură factuală.

Pînă acum, aruncarea lumii în post-adevăr este cea mai grozavă ispravă a Internetului și a dezvoltării acestei jungle de unelte de comunicare care i-au urmat. Conceptul a apărut, timid, încă de la începutul anilor 1990, dar realitatea sa colosală se vede limpede acum. Efectul cel mai clar este acela că deciziile majore nu se mai iau nicăieri după criteriul adevărului, ci după criteriul atașamentului emoțional, augmentat pînă la isterie. Ponderea sentimentelor tari, surde la orice argument, a crescut semnificativ în viețile noastre. Alegerile și referendumurile se cîștigă sau se pierd prin manipularea pasională a faptelor și a semnificațiilor lor. Comuniștii ar fi jubilat dacă Internetul ar fi apărut cu 50 de ani mai devreme, căci propaganda, ca reconstrucție a factualului, a devenit cu adevărat eficientă abia acum. Pînă și adevărul se cere a fi propagat, căci de unul singur nu mai răzbește.

Analizele, dar și fărîma de bun-simț care încă mai operează în fiecare dintre noi, arată că valul de minciună bine ridicat determină rezultatul unor procese democratice de mare însemnătate. Brexitul și victoria lui Trump sînt doar cele mai frapante exemple ale ultimelor luni. Vor mai urma, desigur, și altele.

Teoria post-adevărului are adepți, deocamdată, doar în analizele politice. Dar ar fi o iluzie să credem că oamenii operează altfel în celelalte domenii ale vieții lor. Post-adevărul s-a instalat și în afaceri, și în sport, și în cultură, dar și în relațiile intime dintre oameni, în familii, în prietenii, în asocieri de orice fel, ba chiar și în iubire, acolo unde, ar zice cunoscătorii domeniului, a operat, fără să fie conceptualizat, dintotdeauna.

Ce-i de făcut? Putem trăi cît de cît ordonat și confortabil în post-adevăr? Adevărul (oh!) este că nu știm. O întreagă istorie ne învață că nu. Dar cîte alte lecții importante ale istoriei nu s-au dovedit inutile, pe măsură ce specia noastră a mers înainte pe calea civilizării! Ceea ce asigură vigoarea post-adevărului este, pe de o parte, solida tradiție a relativismului. Dacă ideea adevărului subiectiv („fiecare cu adevărul său“) a fost pentru secole la rînd doar un gînd filozofic, acum a devenit un principiu de viață cotidiană. Toleranța presupune, mai ales, să-l accepți pe celălalt cu tot ce are el în cap și-n inimă, iar toleranța este esența democrației. Această respectabilă tradiție a găsit acum, în epoca virtualului și a necenzuratei comunicări, cel mai fertil teren de dezvoltare, căci adevărul fiecăruia a devenit contagios. Încă răvășită de pierderea alegerilor, Hillary Clinton a spus recent că răspîndirea știrilor false a devenit o adevărată epidemie și a chemat legiuitorii să încerce limitarea ei prin lege. Nu va fi posibil, desigur, pentru că exercițiul libertății absolute de a spune lumii tot ce-ți trece prin minte nu mai poate fi limitat, căci este un drept fundamental cîștigat, după cum nu mai poate fi oprit nici fenomenul uluitor al masivei adeziuni la orice. Satisfacția aproape orgasmică a întîlnirii pe Internet cu ceva ce este în perfectă armonie cu credințele tale – oricît ar fi ele de iraționale – nu poate fi în nici un fel suspendată. Dacă îl urăști pe X și citești pe Facebook că acela este un criminal odios care ucide copii și îi îngroapă în beciul casei, nimic nu te împiedică să crezi, spontan, că e adevărat, chiar dacă se va dovedi că X nici nu are beci la casă. Satisfacția întîlnirii cu informația care confirmă puseul tău emoțional nu va putea fi niciodată suprimată prin lege. Stimulat de succesul colosal al virtualului, post-adevărul va domni mult și bine. Că este o boală sau nu, cert este că va trebui să învățăm, cumva, să trăim cu post-adevărul. Nu spun că vindecarea e imposibilă, dar, o spun toți medicii, prima condiție ca să poți învinge o boală este să o conștientizezi. Poate că rostul intelectualilor la acest început de mileniu este acela de a face societatea conștientă că a ieșit din adevăr. Și, de aici, să încercăm nu neapărat reîntoarcerea, căci reîntoarcerea este întotdeauna o dulce iluzie, cît construirea unei forme mentale care să ne facă capabili să continuăm să savurăm post-adevărurile, dar să încercăm să operăm cu adevărul.