Portret de grup cu Max Weber

Meike G. Werner, Gruppenbild mit Max Weber. Gespräche über die Zukunft Deutschlands nach dem Krieg, Göttingen (Wallstein Verlag), 2023.

„Vom rezerva pentru Dumneavoastră o cameră liniștită, cu priveliște frumoasă și cu tot confortul artistic cuvenit.“ Cu această promisiune, editorul Eugen Diederichs din Jena încerca să-l convigă pe Max Weber, în mai 1917, să participe la o „discuție confidențială, în cerc restrîns, despre sensul și misiunea timpului nostru“. Diederichs a invitat politicieni, savanți și artiști proeminenți la Castelul Lauenstein (Burg Lauenstein) din Franconia Superioară, pentru a discuta viitorul Germaniei după încheierea războiului. A încercat să-l tenteze pe Max Weber și cu perspectiva vremii frumoase: „Vom putea organiza un fel de academie platoniciană, în curtea castelului sau în pădurea din împrejurimi.“ Max Weber a acceptat invitația, nu în ultimul rînd datoriră sfaturilor soției sale Marianne.

În cele din urmă, au avut loc trei runde de discuții – în mai și în septembrie-octombrie 1917, precum și în mai 1918, cu prilejul ultimei reuniuni, la care Max Weber, proaspăt chemat la Viena, nu a mai participat. Meike G. Werner, profesor pentru studii germane și europene la Universitatea Vanderbilt din Nashville a documentat aceste discuții cu prilejul unei conferințe susținute la Arhivele Literare Germane din Marbach, cu titlul: „O reuniune la nivel înalt pentru ziua de mîine. Controverse 1917-1918 în jurul noii ordini a Germaniei la Castelul Laeunstein“. Autoarea ilustrează acum această documentație și cu o impresionantă „microistorie vizuală“, construită în jurul a peste cincizeci de fotografii făcute la Castelul Lauenstein, păstrate la Marbach în două mape, ca parte a moștenirii lui Eugen Diederichs. Werner intitulează „microistoria“ sa Portret de grup cu Max Weber pe bună dreptate. Acesta era, scria Diederichs, „achiziția sa cea mai de preț“ care urma să atragă și alți participanți faimoși. „Max Weber va influența probabil reuniunea într-o manieră oarecum unilaterală“, îi scria Ferdinand Tönnies prietenului său Werner Sombart, „dar pentru noi doi va fi totuși profitabil să participăm.“

Diederichs a organizat reuniunile cu multă grijă: au fost invitate în jur de șaptezeci de persoane, împărțite în trei categorii egale numeric: profesori și politicieni, artiști, precum și adepți ai Jugendbewegung (Mișcarea Tineretului) și ai mișcării Lebensreform. Pregătirea participanților presupunea și recomandări de lectură, printre care se număra și cartea lui Walther Rathenau Von kommenden Dingen (Despre lucrurile ce vor veni). „Castelul care trona solitar, pe un pisc pleșuv, deasupra pădurilor de brazi austere ale Turingiei “ – după cum îl descria Marianne Weber – le-ar fi insuflat participanților sentimentul „de a fi rupți de lume“, fiind nevoiți să renunțe la poștă și la presă. Discursurile erau ținute pe treptele din curtea interioară, iar auditoriul stătea jos sau în picioare. Diederichs, care voia „să obțină un efect de prefacere prin artă a omului modern“, a avut grijă să organizeze recitări de poezie în camera octogonală din turn, iar atracția serii era „dansul artistic în curtea castelului, la o cupă de punci de piersici“.

În armonie cu atmosfera unui castel, în centrul turnirului de dezbateri s-a aflat un duel. S-au înfruntat Max Maurenbrecher și Max Weber. Diederichs i-a acordat cuvîntul de deschidere teologului evanghelic-reformat Maurenbrecher, cu zece ani mai tînăr ca Max Weber. Propensiunea lui Maurenbrecher către mentalitatea populară era binecunoscută, el preamărind războiul ca pe „un punct de pornire al unei noi culturi germane“. La Castelul Lauenstein, Maurenbrecher a luat poziție împotriva parlamentarismului: el își dorea un stat autoritar după model vechi-prusac, în care „partidul de stat al intelectualilor“ să joace un rol de conducere.

Max Weber a folosit una dintre insultele sale mai blînde, numindu-l pe Maurenbrecher un „romantic“. A ținut apoi o pledoarie pasionată pentru liberalismul economic, pluralismul social și pentru un imperialism moderat – bazat pe „starea de fapt reală a zilei“, de care intelectualii trebuiau să ia în sfîrșit cunoștință. Intervenția lui Max Weber de la Lauenstein a lăsat să se întrevadă contururile scrierii sale „Drept de vot și democrație“ („Wahlrecht und Demokratie“) publicate în 1917, în care lua în rîs „frica de apă a micii burghezii germane atunci cînd trebuie să se cufunde în problematica specific modernă“. S-au putut deja vedea și liniile argumentative ale celor două faimoase discursuri müncheneze din anul 1919, „Politica, o vocație și o profesie“ și „Știința – profesie și vocație“.

Cel care a transcris duelul retoric a fost Wolfgang Schumann, redactorul în vîrstă de treizeci de ani al ziarului Der Kunst-wart (Observatorul de artă) și membru al Uniunii Dürer [Dürerbund – uniune culturală de promovare a artei și culturii, numită după Albrecht Dürer, întemeiată de Ferdinand Avenarius și Paul Schumann, care a existat între anii 1902-1935 – n. trad.]. El nu își ascundea simpatia pentru Max Weber și pentru „discursul său briliant“. Pentru scriitoarea Else Ernst, „în pofida elocvenței sale inteligente, tînărul intelectual nu era pe măsura spiritului tăios și pătrunzător, a umorului strălucit și a superiorității pline de temperament a marelui învățat“. Un tînăr jurnalist de la săptămînalul Deu-tsche Politik, pe nume Theodor -Heuss, a adăugat că Max Weber ar fi fost „alert, spiritual, nemilos“.

Meike G. Werner dovedește puterea de expresie a „microistoriei vizuale“ cu ajutorul mai multor fotografii. Atunci cînd descrie fotografia în care o vedem pe Gertrud Bäumer „îmbrăcată cu totul în alb, într-o postură îndreptată spre vorbitor, atentă, încordată, pregătită parcă să sară“, simțim cu cîtă energie s-a implicat militanta pentru drepturile femeii în dezbaterile de la castel. Unele poze ridică întrebări. Otto Neurath, economistul și inventatorul statisticii pe bază de imagini [„isotype“ – International System of Typographic Picture Educa-tion – n. trad.], poartă uniforma unui ofițer cezaro-crăiesc; de ce lipsesc – în condițiile în care mulți dintre participanții tineri trăiseră experiența războiului – uniformele germane și perspectiva soldaților? Doi participanți apar într-o fotografie de grup „bine hrăniți în vremuri de război“; se discută oare în curtea castelului și despre „Steckrübenwinter“ („iarna napilor“), despre foametea și gerul care au năpăstuit populația germană în iarna 1916-1917? Ida Dehmel, soția poetului Richard Dehmel, poartă, aproape demonstrativ, straie negre de doliu care-i acoperă întregul corp: tînărul ei fiu pierise la începutul anului pe frontul de Vest; resimte oare reuniunea șocul bătăliilor de la Verdun și de pe Somme, în care, cu doar un an în urmă, au murit sute de mii de oameni?

Pentru Diederichs, zilele de la Lauenstein nu pot fi considerate un succes. Ambii Max i-au rămas străini: atît „sistematicul cerebral“ Weber, cît și „Maurenbrecher“, „romanticul nețărmurit“ – în cuvintele scriitorului Josef Winckler. De asemenea, nu s-a ajuns la o întîlnire fructuoasă, și cu atît mai puțin la o înțelegere, între grupurile de vîrstă și de interese; încercarea de a ajunge la o rezoluție comună a eșuat. În timp ce artiștii declamau poezii în camera din turn, prin curtea interioară se perindau, după cum nota Schumann, „oameni ca Sombart, Tönnies, Neurath și alții, tremurînd de frig și, cumva, uitați de Dumnezeu“. „Expunerile istorice, pornind de la babilonieni, ale profesorilor“ nu au avut nici un impact asupra tinerilor. Ceea ce a fost valabil și pentru Max Weber: tinerii voiau să vadă un lider în persoana lui, dar sarcasmul său i-a îndepărtat.

S-au făcut auzite critici deja în timpul reuniunilor acestei „societăți oarecum aiurite“, după cum o numea Theodor -Heuss. Observația prezumțioasă a lui Sombart, potrivit căreia programul reuniunilor avea „un aer de varieteu“, era să provoace un scandal. O critică incisivă a „formelor de socializare“ ale generației mai în vîrstă a fost formulată de Alfred Kurella, un membru de 22 de ani al Jugendbewegung: „Trăsnea a alcool și toți erau amețiți. Mai lipseau bancurile porcoase. Apoi s-au pus pe dansat. Ni se părea dezgustător“.

Tînărul Ernst Toller și vîrstnicul Max Weber au făcut, retrospectiv și anticipativ, un bilanț amar al zilelor de la Lauenstein. Ernst Toller, lăsat la vatră ca invalid de război în 1916, a vorbit în autobiografia sa Eine Jugend in Deutschland (O tinerețe în Germania) de „falimentul de la Lauenstein“: „Se vorbește și se discută zile în șir; afară, pe cîmpurile de luptă ale Europei duduie războiul; așteptăm, așteptăm, de ce nu rostesc acești bărbați cuvîntul salvator? Sînt oare muți și surzi și orbi, fiindcă nu s-au tîrît niciodată prin tranșee și nu au auzit niciodată urletele disperate ale muribunzilor?“. Întrebarea pe care Max Weber și-a pus-o retrospectiv în legătură cu dezbaterile de la Lauenstein anticipa prin tonul ei resemnat că, în ceea ce privește idealizarea culturală și distanțarea de politic a intelectualilor germani, nu se va schimba nimic prea curînd: „Chiar nu pot fi convinși niciodată să se situeze pe solul adevărului lipsit de iluzii?“.

Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.

traducere de Matei PLEŞU