Popularitatea şi istoria
Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, va marca anul care a trecut de la alegerea sa cu un rezultat mai mult decît convingător (53% din voturile exprimate) printr-o vizită de lucru şi un dineu privat: invitaţi - doar miniştrii şi soţiile lor. De cîteva săptămîni însă, presa din ţara lui, din vecini şi din depărtare îşi dedică inteligenţa analitică dezbaterii rezultatelor acestui prim an. Rezultatele alegerilor locale nu au însemnat atît un avans al rivalilor socialişti, cît o înfrîngere a candidaţilor partidului prezidenţial. Un sondaj de la sfîrşitul lunii aprilie arăta că 72% dintre francezi sînt nemulţumiţi de politica preşedintelui, 65% dintre cei întrebaţi consideră că nu şi-a îndeplinit promisiunile din campania prezidenţială. Ciudat e că în acest sondaj apar majorităţi convingătoare referitoare la aproape toate proiectele economice, majorităţi din care fac parte şi alegătorii de stînga. În primul său an ca preşedinte, Sarkozy a fost deosebit de activ (atît în planul public, cît şi în cel privat) şi a fost răsplătit pentru energia consumată prin calificativul de "hiperpreşedinte". În plan extern, prezent în aproape toate crizele mondiale, Sarkozy a dat semnale clare cu privire la desprinderea de clişeele Chirac: el vede rolul central al Franţei în politica europeană, proiectează modificarea relaţiilor cu NATO, dialogul cu SUA se duce acum în termeni prietenoşi. E adevărat, relaţiile cu Germania par a trece printr-o reaşezare rece, generată poate şi de diferenţele de stil dintre Sarkozy şi Merkel, dar flexibilitatea şi simţul politic corectează ceea ce strică temperamentul. Sarkozy degajă o senzaţie de energie, cu o solidă componentă de aroganţă, e excesiv, nu reuşeşte să-şi ascundă bucuria că deţine puterea. În urmă cu un an a obţinut voturile francezilor pentru că în funcţiile lui publice anterioare a dovedit că nu se teme să facă afirmaţii în răspăr cu ipocrizia dominantă şi să acţioneze în acord cu ceea ce afirmă. Cînd a promis că în calitate de preşedinte va face în aşa fel încît francezii să muncească mai mult şi să cîştige mai mult, proiectul a plăcut. Cine nu vrea să cîştige mai mult? Cît despre mai multă muncă... Reforma pensiilor speciale, de eliminare a privilegiilor acordate la sfîrşitul războiului, categoriilor de muncă grea de pe atunci, a fost primită cu greve şi blocarea transportului public. Francezii au răbdat nouă zile de haos şi legea s-a votat. Pe urmă însă, directorii companiilor vizate au încheiat înţelegeri cu sindicatele privind creşterea salariilor celor care urmau să iasă la pensie, în aşa fel încît "economiile realizate nu sînt spectaculoase" (Guillaume Pépy, directorul Companiei de Căi ferate). Modificările în Codul Muncii propuse pentru a face piaţa mai mobilă, după luni de negocieri, au dus la compromisuri departe de promisiunile iniţiale. S-a căutat mai degrabă consensul, pentru a evita masive demonstraţii de stradă, în condiţiile recesiunii economice mondiale şi ale diminuării puterii de cumpărare în Franţa. Modernizarea economiei, mai importantă, totuşi, pentru Sarkozy decît peripeţiile lui conjugale, a rămas un obiectiv tarat de ambiguităţi. În timp ce alegătorii din Italia şi Marea Britanie optează pentru oamenii de dreapta în care îi văd pe deţinătorii soluţiilor ieşirii din criză, dreapta la putere prin Sarkozy nu are un bilanţ eroic. Proiectul liberal, menit să asigure dinamismul economic, nu avansează, în timp ce măsurile de "protecţionism partizan" sînt la ordinea zilei. Liberalul Sarkozy, propagandist al pieţei libere, crede în "campionii naţionali" (Michelin, LâOréal, Renault, Carrefour) şi într-o politică puternică pentru a-i proteja. Manifestanţii din stradă afirmă că ei nu sînt împotriva schimbării, dar nu vor să accepte acele legi proaste pentru cei care trăiesc din leafă şi bune pentru posesorii de capital. De fapt, protestul o ia pe căile bătute ale opoziţiei stînga/dreapta, în timp ce lui Sarkozy i se opune, ca peste tot în lume, o majoritate conservatoare, alcătuită - cu argumente diferite - din persoane de stînga şi de dreapta, dispuse să vorbească despre reforme, ba chiar să-i voteze pe cei care le promit, dar nu sînt deloc dispuse să suporte efectele lor. Dacă Sarkozy va insista pentru introducerea unor reforme radicale, s-ar putea să piardă în popularitate, dar să cîştige al doilea mandat şi chiar pariul cu istoria.
