Politice

• Stabilitate. Cuvîntul-fetiş al tuturor celor de la putere atunci cînd simt în zare vîntul schimbării. La noi, stabilitate sună încă şi mai sacrosanct. Paradoxal, după deceniile de împietrire comunistă. Decenii care ar fi trebuit să ne arate la ce duce stabilitatea cronicizată. Nu facem alegeri anticipate pentru că e nevoie de stabilitate. Chiar şi Europa ne vrea stabili şi cine sîntem noi să comentăm ce vrea Europa? Identificarea stabilităţii cu perpetuarea unui anume grup la putere este o mîrşăvie politică fără seamăn. Stabilitate în democraţie înseamnă un singur lucru: administrarea paşnică a treburilor ţării indiferent de numele celui care o face şi indiferent de natura acestor probleme. • Moartea lui Gerald Ford îmi provoacă o neaşteptată milă. Da, chiar milă. Sînt eu însumi surprins, pentru că omul politic care a fost nu mi-a stîrnit niciodată vreun sentiment puternic şi nu cred că am luat răgazul să reflectez vreodată la "moştenirea sa". Vizita la Ceauşescu, afirmaţia că nu există nici o dominaţie sovietică asupra Estului Europei, cu care a stîrnit rîsete în timpul confruntării televizate cu Jimmy Carter (a făcut-o, mai ales, pentru a contracara criticile vehemente ale grupului conservator din propriul partid, adunat în jurul lui Ronald Reagan, care îl acuzau că, semnînd Actul Final de la Helsinki, a cîntat în strune Moscovei şi a validat politica URSS de înrobire a ţărilor de la Estul Cortinei de Fier), graţierea deplină a lui Nixon şi alte cîteva evenimente politice pe care le-a patronat ca preşedinte m-au făcut mereu să îl privesc cu mefienţă, aşa că acum, la moartea sa, mi se pare că mila pe care o simt e bizară. Acum, cînd aflu că a murit, mă gîndesc că acest om, în timpul scurtului său mandat, a fost ţinta a două tentative de asasinat petrecute la trei săptămîni una de cealaltă (de fiecare dată, degetul de pe trăgaci a fost feminin - ah!) şi că a ajuns preşedine fără să fi fost ales nici ca preşedinte, nici ca vicepreşedinte (iarăşi, caz unic în istoria constituţionalismului american). Conştient de acest handicap politic, Ford a spus, în prima sa cuvîntare ca preşedinte, că, deşi nu are votul americanilor care să îl legitimeze, speră să aibă rugăciunile lor, care să îl ajute. Mai notez, doar, legătura cu totul specială între administraţia sa şi actuala administraţie Bush. Donald Rumsfeld a fost secretarul apărării (la vremea aceea, cel mai tînăr din istoria Americii), Dick Cheney a ocupat extrem de influenta funcţie de Chief of Staff şi a condus, apoi, campania electorală a lui Ford din 1976, iar George W.H. Bush a devenit director al CIA tot în timpul administraţiei Ford. În general, politicienii generaţiei sale îi păstrează o amintire caldă, evocîndu-l ca pe un om decent. • Mă uluieşte reacţia lumii la execuţia lui Saddam Hussein. Condamnarea spînzurării tiranului pare a fi norma reacţiilor lumii civilizate. Maliki, la rîndu-i, ripostează enervat. Human Rights Watch, poate cel mai prestigios ONG de profil, acuză Guvernul de la Bagdad că nu îşi respectă angajamentele în privinţa drepturilor omului. Dar actuala putere irakiană nu s-a angajat niciodată că va exclude pedeapsa cu moartea din dreptul penal irakian. • Un prieten, mare colecţionar de perle politice, îmi pune în faţă cu citat din George W. Bush: "Acum, sînt foarte tentat să negociez cu mine însumi, dar îmi spun imediat că nu am de gînd să negociez cu mine însumi". Rîd cu poftă. Preşedintele Bush pare a fi ferm pe poziţie. El refuză orice negociere cu două entităţi: cu teroriştii şi cu sine însuşi. Apoi, prietenul îmi tot livrează citate ridicole din recenta culegere a lui Radu Paraschivescu. Terminăm rîsul tot cu un citat, de astă dată din Henry Kissinger: "90% dintre politicieni transferă o proastă reputaţie asupra celorlalţi 10%". • Văd un documentar remarcabil despre Ioan Paul al II-lea şi lupta lui pentru eliberarea Poloniei natale de sub comunism. Imagini emoţionante şi grăitoare. În 1981, Jaruzelski impune legea marţială în Polonia. Liderii Solidarităţii sînt arestaţi şi sindicatul interzis. În 1983, ca să arate că Polonia este pe drumul cel bun şi că legea marţială a liniştit ţara, Jaruzelski acceptă vizita Papei Ioan Paul al II-lea, cu o condiţie: să nu rostească niciodată numele sindicatului Solidaritatea. Papa acceptă şi vine în Polonia. La aeroport, imediat după sosire, Papa ţine o scurtă alocuţiune în care spune "mă rog pentru toţi cei aflaţi în închisori şi le cer scuze că nu-i pot vizita, aşa cum aş vrea". Liderii comunişti, strînşi la aeroport pentru întîmpinarea Suveranului Pontif, încremenesc. La întîlnirea oficială cu Jaruzelski, îl vedem pe dictatorul polonez pierdut, speriat, ca un şcolar înţepenit în faţa dirigintelui. Papa e calm, îl priveşte egal, îşi freacă, încet, bărbia cu mîna şi ascultă cu răbdare un discurs pe care, din spatele ochelarilor săi fumurii, Jaruzelski îl citeşte cu gura uscată. Peste ani, Jaruzelski va spune că i s-au tăiat genunchii de emoţie cînd s-a trezit faţă în faţă cu Papa. Apoi, imagini de la slujba în aer liber - sute de mii de oameni. În mulţime, apar steagurile şi însemnele Solidarităţii. Papa vorbeşte fără să pomenească de sindicat, dar pronunţă de zeci de ori, intenţionat de exagerat, cuvîntul "solidaritate", ca substantiv comun. Oamenii înţeleg şi aclamă frenetic ridicînd două degete în sus: "Victorie". Numai un naiv nu vede că regimul se clatină serios. Apoi, Papa îi spune lui Jaruzelski că nu pleacă pînă nu îl vede pe Walesa, aflat în arest la domiciliu. Întîlnirea e secretă şi are loc într-o staţiune montană, unde Walesa este adus cu un elicopter militar. Camera în care cei doi se văd este, bineînţeles, plină de microfoane. Amîndoi ştiu asta şi, totuşi, Walesa îi spune Papei: "Legea marţială e ultimul cui în coşciugul comunismului. Sînt terminaţi!". Papa îl binecuvîntează. • La finele unui interviu pe care l-a luat recent dlui Traian Băsescu, Dana Deac îi oferă cadou o mică tabacheră şi îl întreabă: "Cui i-aţi oferi ultima ţigară?". Preşedintele răspunde: "Nimănui. Am oferit recent ultima ţigară comunismului".