Plezirisme
Plezirist și plezirism ilustrează foarte bine ușurința cu care româna a putut să creeze pseudofranțuzisme, cuvinte care par împrumuturi, dar care de fapt nu există în franceză. Cele două cuvinte – neînregistrate de dicționarele noastre – sînt derivate din plezir, adaptare grafică a substantivului francez plaisir („plăcere”) și se întîlnesc destul de des astăzi, în texte caracterizate de o anumită complexitate intelectuală, asociată cu un ton colocvial și glumeț.
Dicționarul explicativ (DEX), Dicționarul limbii române (DLR) și Micul dicționar academic (MDA) înregistrează franțuzismul învechit și rar plezir, sinonim pentru plăcere: substantiv neutru, cu pluralul pleziruri, atestat în secolul al XIX-lea. Cuvîntul apare la dramaturgii de la jumătatea secolului, care au surprins în comediile lor jargonul franțuzit: la Costache Bălăcescu – „Amorul e a mea viaţă, / Fără dînsul nu trăiesc, / Fără el nici o dulceaţă, / Nici un plezir nu găsesc”; „Cin-e fericit ca mine! / June, galant, cît se poate, / Să trăiască-aşa bine, / Cu plezirurile toate” – și la Costache Caragiale: „Noi vă ascultăm cu cel mai mare plezir”. În aceeași perioadă este atestat și sensul pe care îl include, mult mai tîrziu, Florin Marcu, în Marele dicționar de neologisme (2000): „prăjitură rulată în formă de cornet”. Constanța Vintilă-Ghițulescu a reprodus, într-un articol din Dilema veche (nr. 504, 2013), rețete de pleziruri dintr-o carte de bucate de la 1849. Astăzi, uzul culinar domină în atestările online ale cuvîntului, în vreme ce sensul „plăcere” apare destul de rar, în contexte glumețe, ironice („Fiecare cu «plezirul» lui”, comentariu, adevarul.ro).
Adjectivul plezirist, un echivalent al lui hedonist, cu sensul „cel care conferă o valoare supremă plăcerii, căutînd să o obțină într-o măsură cît mai mare”, e folosit mai ales în eseuri, într-un stil ușor ironic care combină trăsături colocviale și livrești. Conotațiile sale sînt în general pozitive, deși simpatia poate fi înlocuită de note negative, din perspectiva unui sistem de valori predominant ascetice. Cuvîntul apare în caracterizări autoironice – „Gîndiri de lector plezirist” (Catrinel Popa, în România literară, nr. 52, 2000); „Vreau să fiu un sărac plezirist. Dacă nu-mi puteţi da Chateaubriand ieftin, daţi-mi o porţie bună de clătite cu spanac sau de urzici cu mămăligă” (Andrei Pleșu, „Tranziție și bragă”, în Dilema, nr. 136, 18.08.1995); „După gustul meu de semigrec arogant şi plezirist” (exarhu.ro) etc. Adjectivul se poate substantiviza foarte ușor: „Scriitor, etnolog, istoric şi plezirist” (adevarul.ro). Caracterizarea glumeață a adjectivului în -ist are, în mod firesc, și un corespondent generalizant în -ism, indicînd concepția, atitudinea, sinteza unui comportament: „cultivi plezirismul blînd al cîtorva tabieturi private” (Andrei Pleșu, „Tipuri de trecere”, în Dilema veche, nr. 308, 7.01. 2010); „Plezirism şi spirit critic” (Dilema veche, nr. 508, 7.11.2013).
Cu un secol în urmă, plezirist avea însă alt sens. Îl găsim destul de des în paginile revistelor umoristice de pe la 1900, ca adjectiv și mai ales ca substantiv, echivalent cu vilegiaturist, turist sau excursionist, folosit pentru a-i desemna pe cei care își petreceau zile de vacanță la munte sau la mare. Revista Furnica publica în serie ilustrații comice sub titluri ca „«Pleziriștii» la băi de mare” (11.08.1911), „«Pleziriștii» în excursie” (14.07,1911, 28.07.1911), „«Pleziriștii» la serbările nautice din Constanța” (15.08.1913), „Pățania unui «plezirist» care s-a dus la Sinaia în ziua de Sf. Maria” (18.08.1911) etc. Explicația cuvîntului se găsește în presa vremii. Un articol din ziarul Epoca descrie „noianul de pleziriști pe carii ni-i trimite teslim onor direcție a C.F.R. cu nesfîrșitele sale trenuri de plezir, grație cărora ești nevoit să faci coadă” (8.09.1898). Trenul de plăcere sau de plezir – care se regăsește, în prima variantă, în titlul unei cunoscute unei schițe a lui Caragiale – oferea orășenilor (bucureștenilor, în orice caz) posibilitatea de a călători la munte sau la mare, în zilele libere („Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sîmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci”). Călătorii cu trenul de plezir au fost numiți pleziriști, denumire colocvială gata să-și amplifice potențialul umoristic prin contrastul cu realitatea de multe ori nu tocmai plăcută: „«trenul de plăcere», trenul de sîmbătă, binecunoscutul tren în care se călătorește pe scări, pe coperișuri, pe tampoane”, cu „protestele pițigăiate și franțuzite ale unor «pleziriste» înghesuite într-un culoar de clasa a treia” (Ilustrațiunea română, 11.07.1929).
Vechiul sens a dispărut fără urmă, odată cu trenul de plăcere. Cuvîntul, remotivat semantic, s-a păstrat și ar merita să fie inclus, împreună cu plezirism, în dicționare.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
