Piua

Cuvintele și expresiile jocurilor de copii au o mare influență asupra registrului colocvial, prin simplul fapt că adulții de azi sînt copiii de ieri. Dicționarele noastre nu au fost foarte atente la oralitatea informală, cu excepția situațiilor în care aceasta a fost fixată în scris de prozatori, folcloriști sau dialectologi. Vocabularul de pe la 1900 al ludicului infantil a pătruns în dicționarul-tezaur al Academiei (Dicționarul limbii române) și în dicționarele explicative curente mai ales datorită unor culegători de material folcloric ca Petre Ispirescu („Jucării și jocuri de copii“, 1885) sau Tudor Pamfile (Jocuri de copii, 1906-1909). Inovațiile ulterioare din limbajul jocurilor au intrat mult mai greu și mai încet în inventarele lexicografice. De pildă, folosirea interjecțională a substantivului piuă (Piua!) și prezența cuvîntului în alte expresii (ca a fi piua-ntîi) nu au fost încă preluate de dicționarele generale, dar au fost înregistrate în Dicționarul de argou și expresii familiare ale limbii române, de Anca Volceanov și George Volceanov (1998). În dicționarul citat se explică uzul interjecției – „folosită în jocurile de copii pentru a marca întreruperea temporară a participării la joc a unuia dintre copii” – și cel al construcției piua-ntîi! – „primul la joc!” (de unde și expresia a fi piua-ntîi – „a-și exprima dorința de a face primul o activitate pe care doresc s-o desfășoare mai mulți participanți”); tot acolo găsim și expresia (mai rară) piua zece-zece! – „folosită în jocurile de copii pentru a marca întreruperea definitivă a unui joc”. 

Interjecția piua! este destul de prezentă în limba română actuală, cu un sens „tehnic”, limitat, dar și cu unul mai general – „Stop-joc, oprire temporară a unei activitaţi. – Piua! Stai un minut că am călcat rău” (dictionar-urban.ro) –, adesea metaforic, în contexte surprinzătoare: „Piua! Suspendarea judiciară în contenciosul administrativ” (juridice.ro). Cuvîntul a fost folosit de Marius Chivu, în articolul cu titlul „Piua!“, publicat în Dilema veche în primele luni de izolare – „Pandemia mi-a oferit răgazul de a lua o pauză de la viața urbană” –, ca emblemă a unei pauze benefice: „așa cum, în copilărie, în orice moment al jocului, puteai rosti cuvîntul magic «Piua!», care te făcea, pentru o clipă, intangibil. Te retrăgeai din cursul întîmplărilor, te izolai de orice consecință, luai o pauză ca să-ți revii sau doar să privești spectacolul din jur fără a te expune vreunei acțiuni!”. 

Sensul de bază al cuvîntului piuă este cel al etimonului (latinescul pila, în forma neatestată *pilla, care explică mai bine evoluția fonetică); cuvîntul este interesant și prin neregularitatea pluralului (pive) și a formei de genitiv-dativ (unei pive). Chiar dacă nu cuprind uzul actual al formei, dicționarele generale și cele istorice ne oferă verigile intermediare pentru a înțelege evoluția semantică de la sensul concret al cuvîntului – „vas în care se pisează, se mărunțesc diverse substanțe și corpuri solide” – la cel al interjecției ludice. Legătura stă, foarte probabil, în folosirea termenului ca metaforă pentru o poziție ghemuită a corpului uman. Expresia a se pune piuă, cu sensul „a se ghemui pentru a servi ca treaptă cuiva care vrea să ajungă la un loc înalt sau pentru a lua pe cineva în cîrcă” (DEX), are multe atestări în secolul al XIX-lea, inclusiv la Petre Ispirescu („Credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dînsul, de-aci pe coama zidului și sări în grădină”) și la Caragiale („Baba s-a pus piuă și strigă lui Prichindel: – Haide hopa! – Țin-te bine babo! Și țup odată! în cîrca babei”). 

Mișcarea de ghemuire și denumirea ei prin termenul piuă se regăsesc în descrierea mai multor jocuri. De exemplu, Constantin Kirițescu descria astfel capra: „se joacă în două feluri: cu piua unică și cu piua multiplă. La cel dintîi, greutatea jocului se gradează prin deplasarea treptată a copilului care stă de piuă” („Specificul românesc și arta mișcării“, în Revista Fundațiilor Regale, 1943). Între numeroasele situații de joc existente, relevantă pare a fi leapșa „pe ouate”, jocul în care ghemuirea îl scapă pe un jucător de iminența primirii unei lovituri. Regula era deja descrisă în 1884, de Petre Ispirescu: „Dacă se întîmplă ca leapșa să se ieie după vreunul din copii și acesta se vede încolțit, atunci se pune pe vine și zice că este cu ouăle în poală. Leapșa îi dă răgaz să se odihnească” („Jucării și jocuri de copii“, în Tribuna Sibiului, nr. 167). Peste aproape un secol, jocul își păstrase regulile: „Striga mereu «leapşa, leapşa» şi cînd era gata să-l prindă, se chircea strigînd : «pe ouate!»“ (Ioana Orlea, Primul pește mort, în Viața românească, 1968). Prin anii ’60, apare înregistrată în scris, pentru aceste situații de joc, chiar exclamația „piua!“: „(Tudorică apare alergînd, se repede... să-l bată. El se așează pe vine) Piua! Piua!“ (Ecaterina Oproiu, Nu sînt turnul Eiffel, în Teatrul, 1965).

Un cuvînt care denumește, în sensul său concret, un recipient greu, folosit pentru zdrobire, ajunge astfel să exprime eliberarea din constrîngerile jocului.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).