Speranţa că puternica economie a Chinei se va putea decupla de problemele începute în SUA pe piaţa locuinţelor s-a dovedit a fi o himeră. "Ţara care a fost trei decenii un amestec de Karl Marx şi Adam Smith s-a întors la John Maynard Keynes ca să-şi accelereze ieşirea din recesiune" (Larry Elliot, The Guardian). Desigur, cifrele trebuie examinate în perspectiva lor reală: aşa lovită cum e, China tot va realiza o creştere economică de 8%; e adevărat, mult mai puţin decît promisese. Prezenţa statului în multe sectoare economice permite Guvernului să manevreze direct pîrghiile creşterii şi să cheltuiască rapid banii injectaţi în economie. "Un proiect de infrastructură care în Marea Britanie poate dura ani de zile pînă se realizează, în China se face imediat" (Peter Williamson, profesor la Judge Institut of Management, Cambridge). Tot datorită acestei caracteristici, China a reuşit să redistribuie rapid banii spre domeniile atinse de criză. În haosul creat de profeţiile sumbre şi de optimismul stupid, veştile din China par a sugera că există soluţii raţionale, ceea ce permite acestui gigant emergent să emită tot mai decis pretenţii de putere mondială, atacînd hegemonia americană. Economistul Jeffrey Sachs crede că în anul 2050 economia Chinei va fi comparabilă cu cea a Statelor Unite. Dar pînă în 2050, rămîn problemele prezentului, multe dintre ele nerezolvate şi, din această cauză, cu un potenţial de efecte surprinzătoare. Şi observatorii străini, şi analiştii chinezi se întreabă dacă structura politică a ţării favorizează o creştere sustenabilă. China rămîne condusă de partidul unic dispus să folosească orice mijloc pentru a impune disciplina ideologică. Frica în faţa schimbării politice poate ţine economia pe loc. Creşterea şomajului, în special printre posesorii de diplome de învăţămînt superior, poate aduce milioane de oameni protestînd pe stradă, într-o ţară unde, deşi este interzis să se evoce evenimentele din 1989 din Piaţa Tienanmen, memoria lor este încă vie: şi pentru cei care ar vrea să le continue, şi pentru cei care consideră represiunea justificată. Este uimitor cum acolo unde poliţia memoriei lucrează atît de minuţios, unde tradiţia secretului este atît de bine înrădăcinată, ca în poveştile pentru copiii cuminţi, adevărul găseşte fisurile prin care pătrunde. Cu două săptămîni înainte de 4 iunie, cînd se împlinesc 20 de ani de la masacrul de la Tienanmen, a fost tipărită la Hong Kong cartea fostului secretar al Partidului Comunist Chinez, Zhao Ziyang, înlăturat de la putere în mai 1989, decedat în 2005, după 16 ani de arest la domiciliu. Cartea se numeşte Prizonier al statului: Jurnalul secret al lui Zhao Ziyang şi este pentru prima oară cînd un conducător comunist chinez se ridică împotriva Partidului şi a sistemului instaurat de el. De dincolo de mormînt. Elaborate în condiţii vitrege, memoriile lui Zhao au fost înregistrate pe casete şi ascunse, de frica unor mai mult decît probabile confiscări. Povestind cronologia evenimentelor de atunci, Zhao descrie de fapt lupta pentru putere aşa cum se ducea ea la nivelul cel mai înalt, cinică, brutală; ordinul de masacru, morţii, persecuţiile ce au urmat nefiind decît un instrument al grupului "dur" pentru conservarea locurilor în ierarhie. Zhao Ziyang era convins că s-ar fi putut discuta cu protestatarii, ameninţările formulate de ceilalţi n-au făcut decît să-i radicalizeze pe moderaţi impunînd legea marţială şi legitimarea masacrului care a urmat. Versiunea oferită de Zhao coincide (cu o singură excepţie) cu cea desprinsă din Documentele Tienanmen, procese-verbale ale şedinţelor conducerii superioare de partid, ajunse pe căi obscure, în 2001, la Hong Kong. Răfuiala continuă şi după moarte. Cartea demolează statuia lui Deng Xiaoping, considerat arhitectul reformei economice, set de măsuri care a permis ţării să renunţe la dogma comunistă economică, fără a înlătura dictatura politică. China a aplicat reforme structurale, fără a trece prin instabilitatea politică din fostele ţări comuniste, ceea ce o transformă într-un partener de dialog preferabil altora, cu succese pe calea democratizării, dar cu o economie mai puţin atractivă. Dincolo de ideologii, se confirmă principiul reformei chineze: "noaptea toate pisicile sînt negre, important e să prindă şoareci".